Ca regizori şi scenarişti, Joel şi Ethan Coen ştiu cum să se repete cu graţie. Unii numesc capacitatea aceasta de a-ţi lăsa urmele subtil pe propriul film auteurism. În cel mai recent film al Coenilor, Hail, Caesar!, lucrurile sunt însă un pic mai complicate.

Repetiţiile, cu rolul lor de semnătură auctorială, sunt probabil evidente pentru cine cunoaşte filmografia celor doi: această satiră a studiourilor hollywoodiene, plasată în anii ’50, continuă până la un punct temele din Barton Fink (1991), un film despre pretenţiile şi iluziile cinemaului american a cărui acţiune se petrece cam cu un deceniu mai devreme. Studioul ficţional din cele două filme are acelaşi nume, Capitol Pictures. Lumea ironizată în cele două filme e similară – la vârf sunt cei care trag sforile, respectiv capii studiourilor, iar sub ei sunt artiştii, cu simpatia lor imaginară faţă de omul simplu. Şi în Barton Fink, şi în Hail, Caesar!, înspre final se mută accentul de pe acţiune pe imaginea ca atare, ca şi cum Coenii şi-ar întreba spectatorii care s-au distrat prea bine pe seama pretenţiilor Hollywoodului, „bine, bine, cinemaul fabrică imagini false, dar unde aţi văzut voi imagini adevărate?”. Simplificând, s-ar putea spune că Joel şi Ethan Coen au făcut după 25 de ani cam acelaşi film, cu diferenţele de rigoare. Pe de o parte, Hail, Caesar! critică ceva mai explicit star system-ul. Protagonistul filmului, Eddie Mannix (interpretat de Josh Brolin), e în acest sens un personaj simbolic: paternal şi copleşit de responsabilităţi, el are grijă de actori, le construieşte abil imaginea şi-i mai şi intimidează sau îi ia la palme când trebuie. Pe de altă parte, filmul omagiază genurile populare în anii ’50 şi o face cu ironie, inserând mereu câte un moment disonant – o secvenţă de musical modelată după filmul Million Dollar Mermaid (1952), de pildă, e „stricată” cu ajutorul unei balene mecanice, care semnalează cât de artificială e scena, iar o altă secvenţă de dans, în care nişte marinari îşi cântă regretul de a-şi părăsi iubitele în port, e sabotată de coregrafia şi de gesturile lor, aparent inocente, dar încărcate de conotaţii homosexuale.

Pentru spectatorii mai puţini familiarizaţi cu cinemaul american al epocii, dar şi pentru cinefili, apare aici tentaţia de a lua filmul ca atare. El ar fi, aşadar, fie o pastişă a genurilor profitabile din acea perioadă (epicul istoric, musicalul, westernul, şi tot aşa), fie un fel de ghicitoare complexă, pentru cunoscători (au şi apărut deja articole consistente care iau la purecat aluziile din Hail, Caesar!, de exemplu aici şi aici). Există însă înspre final un gest suprem de ironie şi câteva secvenţe prea bune pentru a fi dezvăluite cu spoiler-e (să zicem doar că America anilor ’50, în epoca McCarthy, trăieşte în propriul ei gen de film) care nu permit o interpretare aşa simplă. Cumva, cu Hail, Caesar! Coenii au reuşit să facă un film politic – e adevărat, unul repezit pe alocuri, dar în acelaşi timp incomod şi provocator. Şi nu e vorba aici numai de pretextul cât se poate de dement al scenariului – un grup subversiv de comunişti, în rândul cărora se găseşte şi filozoful Herbert Marcuse, răpesc un actor faimos şi-i explică cu această ocazie cum funcţionează de fapt Hollywood-ul. Cei doi Coeni ştiu şi cum să folosească genurile (şi naraţiunile pe care le conţin) cu şiretenie, întorcându-le împotriva autorilor de drept (până la urmă, studiourile) şi exploatându-le încărcătura ideologică. O scenă reluată şi revăzută în film din mai multe puncte de vedere, aceea a soldatului roman fascinat de prezenţa lui Christos, e legată la final, de exemplu, de efectul magnetic pe care îl are jocul actorului asupra echipei de filmare – adică asupra acelor oameni simpli de care era obsedat Barton Fink şi cu care crede că fraternizează Baird Whitlock, starul interpretat în Hail, Caesar! de George Clooney. Aici, ca şi în alte momente ale filmului, Hollywood-ul apare sub forma lui cea mai ambiguă: naiv, pompos, dar şi acaparator, capabil să modifice felul în care e văzută realitatea imediată. O fi şi asta o poziţionare convenabilă, din care niciun personaj nu scapă de împunsătura ironică a celor doi. Dacă ea funcţionează mai bine decât în cazul altor regizori, acest lucru se întâmplă fiindcă Coenii nu se mulţumesc să arate numai că Hollywoodul e la urma urmei meschin şi pragmatic, dacă arunci o privire în spatele decorurilor şi scrutezi mai atent convenţiile. Ce aduc cei doi în plus e o vagă noţiune a complicităţii – a actorului, a autorului de scenarii (în Barton Fink), dar mai ales a spectatorului, în relaţia lor cu marile mituri ale cinemaului.

Din păcate, însă, Joel şi Ethan Coen nu-şi reiau în Hail, Caesar! numai ideile lor cele mai bune. Cei doi şi-au format de la începuturi obişnuinţa de a folosi câte un personaj pitoresc pentru a condimenta povestea. La drept vorbind, momentele lor cele mai bune sunt legate de multe ori de apariţia acestor personaje – aşa e, de pildă, corcitura de vânzător ambulant şi doctor, greu de distins sub o blană întreagă de urs, care întrerupe momentan firul clasic al intrigii din True Grit. În acest film făcut ca la carte, apariţia bizară funcţiona oarecum ca o digresiune. În Hail, Caesar!, scenă după scenă, apar personaje de acest fel, pe care scenariul se concentrează momentan, pentru a le abandona după ce le-a găsit ciudăţenia lor tipică. De aceea, filmul pare făcut din cameo-uri. Aşa funcţiona şi Inside Llewyn Davis, cu aerul lui de dramă existenţială, alcătuită din momente minore. E limpede că Joel şi Ethan Coen experimentează, ca şi cum ar încerca reţeta lor minimalistă, testată pe noir-uri moderne ca Fargo sau No Country for Old Men, şi în cazul comediilor. Din mozaicul de caricaturi care e Hail, Caesar!, lipsesc totuşi scenele de dialog care îi recomandau pe cei doi Coeni sau personajele care să aibă o evoluţie cât de cât consistentă – cu excepţia notabilă a unui actor, variantă comică a „cowboy-ului cu chitara” (interpretat excelent de Alden Ehrenreich), care reuşeşte să iasă din propriul tipar pe parcursul filmului. Chiar dacă e evidentă ambiţia acestei satire şi jocul ei cu idei incomode, viteza cu care se trece printr-un Hollywood încremenit în formule în perioada Războiului Rece s-ar putea să rămână pentru mulţi spectatori singura ei calitate.

Trailer: