Clujul în pelicule: Wim Wenders & Juliano Ribeiro Salgado, The Salt Of The Earth

the-salt-of-the-earth-348285l

Probabil nu o să mire pe nimeni faptul că acest documentar despre fotograful brazilian Sebastião Salgado, semnat de fiul lui şi de Wim Wenders, e mai puţin o biografie a artistului şi mai mult un soi de expoziţie itinerantă a operei acestuia. Biografia există şi ea, desigur, dar e interesantă mai degrabă din punct de vedere sociologic. Apar în film trei generaţii ale familiei Salgado – bunicul, fermier brazilian, mândru că a reuşit să-şi trimită copiii la şcoală, tatăl, fotograf renumit, vorbind fluent franceza, şi fiul, regizor ajuns al treilea film, consemnându-şi gândurile în engleză. Acesta ar putea fi un scurt rezumat al evoluţiei artelor vizuale în ultimii 50 de ani. Ce era greu de imaginat însă e cum vor reuşi Wenders şi Salgado să adapteze fotografiile artistului brazilian la formatul unui film – sau, altfel spus, cum să realizeze ceva mai mult decât un ghid vizual prin arhiva lui Sebastião Salgado.

Filmul realizat, intitulat Sarea pământului (o aluzie la una dintre replicile lui Iisus din evangheliile creştine, în care săracii şi oamenii simpli sunt denumiţi astfel), demonstrează cât de dificil, dacă nu imposibil, este să faci această tranziţie de la imaginea statică la materialul filmat. Fotografiile în sine sunt foarte bine compuse şi extrem de emoţionante, lucru pe care oricine a auzit cât de cât de Sebastião Salgado îl ştie deja. Frumuseţea proiectului propus de cei doi regizori constă până la urmă în această invitaţie de a urmări timp de aproape două ore o retrospectivă, comentată de vocea calmă a fotografului, cu unele inserturi ale figurii acestuia în prim-plan, pentru a observa reacţiile lui la materialul fotografiat. Tot ceea ce trece dincolo de această reevaluare personală, pe alocuri nostalgică, uneori îndârjit etică, e mai puţin reuşit din punct de vedere cinematografic.

În primul rând, Wenders şi Salgado par să vrea să atragă atenţia asupra compoziţiei tipice, alb-negru, a fotografului. Prin urmare, câteva secvenţe ale filmului mimează stilul lui Salgado – fără conţinutul aferent, s-ar putea spune, fiindcă subiectul acestor segmente ale documentarului e un Salgado gânditor, înghiţit de peisaj, şi nu personajele anonime, dar simbolice, pe care le-a fotografiat Salgado începând cu anii ’70. Pe de altă parte, aşa cum era de aşteptat, ne este prezentat în două secvenţe ceva mai extinse felul în care lucrează fotograful. Ca document, materialul e valoros, deşi relativ banal. Acest Salgado filmat pe o insulă a Oceanului Arctic sau în Indonezia ar putea fi oricare alt fotograf, în interacţiunile lui minimale cu triburile indoneziene şi în postura lui estetizantă în faţa naturii (fauna arctică, de pildă, e asociată de către acesta la un moment dat cu imaginile infernului lui Dante). Cea mai discutabilă e însă încercarea celor doi regizori de a „anima” fotografiile deja clasice ale lui Salgado. Suprapunerea unei coloane sonore peste imagini e până la un punct justificată, dar total lipsită de imaginaţie când se apelează la asocieri mecanice – avem o fotografie cu muzicieni stradali din Mexic, pe fundal se insinuează genul respectiv de muzică, avem o alta cu caii înfricoşati ai regelui Kuweitului, se inserează un fragment sonor cu un nechezat, şi tot aşa.

Independent de montajul subiectiv al lui Wenders şi Salgado, filmul rămâne impresionant prin recapitularea istorică pe care o pune în scenă. Salgado îşi asumă titulatura de fotograf social (social phtographer), şi în ultima jumătate de secol a călătorit atât în zonele de conflict şi în locurile în care s-au produs catastrofe umanitare (Etiopia, în 1984; războiul din Golf şi Rwanda, la începutul anilor ’90, conflictul din fosta Iugoslavie), cât şi în puncte relativ independente de pe glob, în care fotograful a urmărit tematic fenomene sociale mai recente (cum ar fi seriile lui legate de muncitori, la finele anilor ’80, şi cele referitoare la exodul în masă al populaţiilor, în anii ’90). Ca atare, Salgado îşi comentează fotografiile de pe poziţiule unui martor al istoriei. Comentariile despre tehnica fotografică nu îşi găsesc locul în monologurile lui. Cee ce pare să-l intereseze pe fotograf e mai degrabă sensul celor văzute şi, eventual, surprinse pe film. Chiar dacă de-a lungul documentarului Salgado rămâne singura autoritate care se pronunţă asupra sensului imaginilor, intervenţiile lui sunt suficient de puternice şi de nuanţate pentru a ţine cea mai mare parte a filmului în picioare. După ce revede zeci de fotografii personale în care sunt surprinse ororile ultimelor 20-30 de ani, vocea îi devine mai şubredă, mai emoţionată. Estetul distant din primele secvenţe ale filmului, care vedea în imaginile de la o mină braziliană simboluri culturale (turnul Babel, construirea piramidelor egiptene) lasă loc unui om sceptic, temător pentru ideea de umanitate. Această metamorfoză, care ar fi putut fără probleme să înlocuiască fişa biografică pe care i-o schiţează Wim Wenders şi Juliano Ribeiro Salgado, e până la urmă una dintre reuşitele involuntare ale filmului.

 

Unde îl puteţi vedea: în câte o singură proiecţie pe zi, şi probabil nu pentru multă vreme, la cinema Victoria.

Sursa fotografii: cinemagia.

 

FacebookGoogle+Twitter

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress