Clujul în pelicule: Radu Jude, Aferim!

aferim-350263l

Dacă regizorul Radu Jude şi prozatorul Florin Lăzărescu ar fi scris împreună nu scenariul filmului Aferim!, ci un roman despre acelaşi subiect, el ar putea fi încadrat în genul, foarte popular în secolul XIX, al romanului de moravuri. Filmul e şi el apropiat de convenţiile acestui gen, măcar la nivelul felului în care Jude şi Lăzărescu îşi caracterizează şi, în cele din urmă, folosesc personajele. Unul câte unul, în apariţii episodice, locuitori ai Ţării Româneşti la 1834 din diferite clase sociale se perindă pe ecran, ca nişte oglinzi deformate în care se reflectă subiectul filmului, căutarea unui rob rom fugit de pe o moşie boierească. Chiar dacă nu toţi au informaţii relevante pentru cei doi protagonişti şi reprezentanţi ai legii, un zapciu, Constandin, şi fiul lui, Ioniţă, militar la începutul carierei, fiecare are o teorie – mai rasistă, mai antisemită, mai xenofobă, cum se nimereşte. Nici Constandin şi Ioniţă nu scapă din acest tablou caracterial: într-una din primele scene, amândoi reped cu brutalitate o bătrână întâlnită în drum, iar mai târziu tatăl se arată îngrijorat ca nu cumva refuzul lui Ioniţă de a se căsători să fie un simptom al unor înclinaţii sexuale mai neobişnuite. Spre deosebire însă de cei doi şi de robul fugit, Carfin, restul personajelor au mai degrabă un rol simbolic, de reprezentanţi ai unui punct de vedere sau de indivizi în relaţie cu legea. Suma opiniilor acestor personaje secundare nu e deloc flatantă pentru un portret colectiv, naţional, dacă cuiva i-ar trece prin cap să facă unul, iar legea pare să depindă de relaţiile de putere: nemiloasă cu cei de o condiţie inferioară în orânduirea anilor 1830, ea poate fi manipulată la nevoie de cei din vârful ierarhiei.

Nimic nou, s-ar putea spune, în raport cu un film românesc tipic, eventual cu o erată la filmele istorice plasate aproximativ în aceeaşi perioadă şi apărute în timpul comunismului, în care boierii sunt de obicei mână în mână cu legea, iar poporul e definit printr-un vag resentiment anti-boieresc. Şi totuşi, Aferim! aduce ceva nou: un set de teme moderne, chiar recente, în jurul cărora se construiesc situaţiile din film. Poate cel mai important şi mai ingenios e pretextul: cum zapciul şi fiul lui caută un rom certat cu legea, personajele întâlnite de cei doi intră în joc şi îşi spun automat oful legat de romi şi, prin asociere, câteodată şi despre alte etnii cu statut incert, cum ar fi evreii. Filmul nu pune în discuţie însă numai stereotipuri etnice, şi în juxtapunerea uneori mecanică a problemelor legate de rasă cu cele legate de normativitatea sexuală şi de relaţiile între sexe se simte oarecum privirea modernă aruncată asupra trecutului. Într-o scenă de început, un preot monologhează arţăgos despre naţiune, romi şi evrei; într-un cadru imediat următor, are loc discuţia despre pretinsa (şi, evident, de neconceput) homosexualitate a fiului. Cu cât două scene de acest fel sunt mai apropiate în timp pe durata filmului, cu atât se simte mai tare construcţia. Jude şi Lăzărescu au grijă să introducă în scenariu şi o replică autoreferenţială (oare cum ne vor judeca peste ani urmaşii?), dar nu cred că asta o să îndepărteze suspiciunea că Aferim! încearcă să bifeze cam toate temele politice relevante azi. De unde şi paradoxul filmului lui Jude: e unul curajos şi asumat politic, fiindcă pune deschis o problemă (rasismul anti-rom) pe care o leagă circumstanţial de altele (antisemitism, inegalităţi de gen), dar e şi unul foarte riscant din cauza noutăţii lui, fiindcă tocmai aceste teme mai puţin abordate în cinemaul românesc recent sar prima dată în ochi.

Ce e până la urmă Aferim!, ne putem întreba – un soi de chestionar antropologic făcut cu mijloacele ficţiunii (oare ce credeau la 1834 elitele şi ţăranii despre temele care ne interesează azi?) sau o poveste care se întâmplă să atingă şi aceste teme? Cred că răspunsul depinde de momentele în care fiecare privitor simte că e deplasată greutatea filmului. În ochii mei, anumite scene (puţine, ce-i drept) par prea îngroşate, prea încărcate de semnificaţii – e vorba, în primul rând, de amintita trecere de la imprecaţii rasiste şi antisemite la anxietăţile homofobe ale zapciului. Şi mai există o scenă, înspre final, care pare stângaci improvizată şi în care o soţie de boier se plânge de două ori, folosind aproape aceleaşi cuvinte, că rangul ei (e fiică de protopop) ar trebui s-o ferească de represalii, chiar dacă e bănuită de infidelitate. Şi aici se simte în primul rând mesajul, şi mai puţin verosimilul situaţiei. Altfel spus, Jude şi Lăzărescu nu reuşesc de fiecare dată să fie subtili, să integreze temele în atmosferă sau în poveste, ceea ce e de înţeles pentru un un film care încearcă să abordeze pentru prima dată astfel de probleme alunecoase. E vorba şi de un joc cu aşteptările spectatorului, pe care Jude îl controlează foarte bine de cele mai multe ori: mostra de rasism românesc e împinsă la o parte momentan de câte o scenă secundară, cu efect comic, apoi e reluată dintr-o altă perspectivă, ocultată din nou de un moment în care se reconstituie atmosfera epocii, şi tot aşa. Poate cel mai bun exemplu e cel al pledoariei lui Ioniţă pentru Carfin. Târziu în noapte, Constandin încearcă să adoarmă, iar Ioniţă, într-unul din puţinele cazuri în care nu e de acord cu tatăl lui, se întreabă dacă nu cumva robul nu e nevinovat, victimă a unor capricii boiereşti. Scena se petrece la un han, şi camera decupează doar discuţia celor doi, deşi ni se aminteşte foarte curând că cei doi nu sunt singuri, atunci când un alt călător, deranjat de discuţie, îi pune punct off-camera cu o sudalmă în care se simt nişte inflexiuni moldoveneşti. Se trece de la profund la trivial, s-ar putea spune. Personal, însă, nu cred. Un film politic reuşit ar trebui să asume faptul că nu totul trebuie să fie politic. Dincolo de discuţii, de dileme, există micile detalii mundane care fac trecerea de la un eseu mascat în ficţiune istorică la o poveste în care intră şi detalii personale, şi mize meschine, şi verosimilul atmosferei.

De aceea, discuţia despre cât de autentic e Aferim! e justă, dar probabil nu duce niciunde. Mai importantă mi se pare trecerea de la dialoguri (sau monologuri) despre teme delicate şi cu mize politice la credibilitatea poveştii în sine. Aici, dincolo de micile scăpări pe care le-am amintit, filmul e foarte bun, mai ales fiindcă e foarte dens. Se vorbeşte mult în el, şi chiar atunci când Jude face reverenţele de rigoare în faţa genului pe care îl omagiază, westernul american filmat în alb-negru al anilor ’40-’50, subordonându-şi personajele peisajului, lăsându-le doar o parte mică din ecran în raport cu toată scena filmată, acţiunea e dusă mai departe de dialoguri sau de mici incidente care nu au neapărat legătură cu căutarea lui Carfin, dar care nuanţează atmosfera. În plus, Jude ştie cum să folosească detaliile de fundal pentru a distrage privitorul şi a rotunji situaţiile: într-o scenă, de pildă, Carfin îi face un descântec lui Ioniţă, în timp ce în plan secund un chefliu iese precipitat din han pentru a vomita, prilej pentru Constandin de a mai emite încă una din reflecţiile lui cu care e condimentat filmul. Cel mai emoţionant moment în acest film în care protagoniştii nu prea evoluează caracterial e cel în care zapciul rememorează nostalgic, auzind o conversaţie la o altă masă a hanului, zilele în care a luptat alături de Tudor Vladimirescu. Atitudinea lui precaută, slugarnică, în faţa boierilor şi a autorităţilor, e foarte bine pusă în discuţie de acest mic detaliu personal, strecurat în scenariu la mijlocul poveştii.

Ca în ultimele lui scurt-metraje, O umbră de nor şi Trece şi prin perete, lui Jude îi ies bine aceste nuanţări minimale ale personajelor. Când vine vorba însă de subtilităţi politice, aşa cum se întâmplă în Aferim!, situaţia e un pic mai complicată. Aferim! e un film important pentru cinematografia românească, bine făcut şi un model pentru regizorii care vor îndrăzni să trateze aceleaşi subiecte – se pot învăţa multe şi din curajul lui Jude şi al lui Lăzărescu de a aborda unele teme tabu în cinemaul autohton, şi din micile scăpări ale unei prime încercări de a inaugura o tradiţie a unui alt fel de film politic.

 

FacebookGoogle+Twitter

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress