Lupta pentru spațiu public. Sesizați, oameni buni, orice, numai sesizați!

Reaproprierea spațiului public este subiectul care poate uni grupurile active de ecologiști, centriști, stângiști, chiar liberali. Dacă între aceste grupuri pot exista disensiuni în privința oportunității privatizărilor postdecembriste, asupra gradului de privatizare a economiei și asupra modului în care s-au făcut, în privința spațiului public există un pact democratic, transideologic. Devine un lucru comun că în lipsa unui spațiu public, fie că sunt piețe, squaruri, parcuri, baze sportive, fie centre comunitare, cluburi, galerii etc. unde se pot desfășura diverse activități de socializare și loisir, democrația se erodează.

Interesele veroase de afaceri, bine conectate la administrațiile locale, au ciuntit spațiile publice în urma privatizărilor sau a concesionărilor, dar în ultimii ani opoziția civică a devenit mai structurată. „Iașiul iubește teii”, „Salvați Parcul Eminescu din Arad”, petițiile pentru înființarea Parcului Est la Cluj și multe alte campanii sunt cauze care au pus pe agenda locală diverse spații publice (sintagmă care rareori se auzea în urmă cu cinci ani în afara unor cercuri de urbaniști).

Desigur că în această bătălie se detașează Asociația Salvați Bucureștiul cu peste 150 de procese pe rol pentru prezervarea patrimoniului și a unor spații verzi în București. De aceea, cred că una dintre mizele mediului asociativ în momentul de față, dincolo de demersurile petiționare și protestele creative artistico-activiste, constă în dezvoltarea unor instrumente juridice pentru atacarea autorităților în contencios administrativ. Ar fi demersuri mai necesare mai necesare, oricum, decât „mesele rotunde” pe fonduri europene, așa cum sunt multe (nu toate dacă ne raportăm doar la cele două exemple de mai jos) din aceste proiecte birocratice. Un prim pas este făcut în câteva orașe din țară prin seria de ateliere privind atacarea autorizațiilor ilegale emise de autorități, un proiect organizat de Asociațiile Salvați Bucureștiul și Plusminus și care prevede și realizarea pentru cetățeni și ONG-uri a unui ghid pentru acces în justiție. În plus, clujenii pot apela la Rețeaua Pro Bono ACTEDO, care ar merita extinsă în mai multe orașe din țară.

Nu există metode minune și nu fac o ierarhie a unor demersuri civice în fața altora, cred doar că trebuie lărgită paleta civică de intervenții. Protestele pot obține sprijin mediatic și astfel constituie o presiune la adresa politicienilor. Autoritățile sunt forțate să intre în dialog cu contestatarii sau să își modifice deciziile, dar prea adesea dialogul surzește. Se transformă în promisiuni neonorate și tergiversări până la alte replieri de forțe. În alte situații, conflictele nu sunt stipulate întrucât colaborarea mediului asociativ cu instituțiile publice pe diverse proiecte cu finanțări europene se transformă în instrumente de cooptare a societății civile.

De pildă, cu sesizarea de mai jos sunt la al treilea demers de acest fel. La prima sesizare nu mi s-a răspuns. Ca să primesc un răspuns neconcludent la a doua a trebuit să aduc câțiva jurnaliști la poarta care blochează accesul într-un parc și să vorbesc personal cu primarul Emil Boc pentru ca primăria să ia minime măsuri. Soluția optimă permisă de lege e desființarea porții neautorizate pentru a permite accesul dinspre Canalul Morii al Clujului, într-una din cele mai frumoase porțiuni ale sale, spre Parcul Rozelor din Mănăștur.

Care e miza aici? Pentru mine, e o luptă pentru ca urbanismul de tip „gated community”, privatopia unor ghetouri aurii, să nu devină o normă pentru viitoare ansambluri imobiliare în Cluj sau în alte orașe din România. E o bătălie pentru mai multe bunuri publice / comune. Parcul Rozelor este de nici 2 hectare și a ajuns la nici o treime din mărimea sa în urma privatizării bazei sportive, a construcției blocului și a amenajării parcării. Cu toate acestea, este părculețul cel mai mare al Mănășturului, un cartier de peste 100.000 de locuitori! Situația în care „proiectantul [Șerban Țigănaș, preș. Ordinului Arhitecților din România], pentru a nu pierde un client, devine doar avocatul comanditarului, dar nu și al comunității”, după cum scrie arh. Vasile Mitrea în vol. Cluj-Napoca în proiecte, poate fi schimbată astfel încât interesul public, și nu al pieței, să primeze în urbanism.

Dincolo de mizele publice, sunt atras cel mai mult de apă, care mă liniștește: „Vara când alerg pe lângă Canalul Morii ca să intru în Parcul Rozelor mă învăluie o briză răcoroasă care mă înseninează, iar toamna mă bucur de culorile date-n pârg ale frunzelor. Primăvara văd în alergare sfârcul soției mele prin bluză înflorind, iar iarna cum toată juisarea naturii se retrage în tihnă sub zăpadă și după pojghița de gheață a canalului. Cum nu am la îndemână caietul de metafore clișeu pe care profesoara de limba română din gimnaziu ne obliga să îl întreținem, îmi este greu să descriu pe larg senzația de pace sufletească pe care o am când trec pe lângă apa asta care îmi curăță păcatele, îmi spală grijile, îmi atenuează neliniștile constante legate de răzbirea în viață, într-un mediu în care competiția s-a denaturat în darwinism social”, scriam în prima sesizare.

Pot să înțeleg reticența românilor cu privire la sesizarea autorităților. De pildă, am scris recent pe facebook că la alergările prin pădurea Făget de lângă Cluj găsesc constant tăietori de lemne, dintre care destui sunt ilegali:

Trec pe lângă un ARO care transportă lemne pe traseul cu bandă roșie (din Cluj până în Cheile Turzii), într-o zonă paralelă cu drumul Sf. Ion. Îi rețin numărul și mi-l repet în cap ca să nu-l uit. Alerg în continuare cam amărât nu doar pentru că e tăiată pădurea, dar din cauza mașinilor drumul e noroios și accidentat. Mai jos, la trei sute de metri de zona La Terenuri, principalul spațiu „public” al Mănășturului, dau de altă mașină, dar care staționa. O Dacie papuc, iar la câțiva metri de mașină mă asurzește drujba. Îi rețin numărul. Sun la radarul pădurilor, la 112, [un sistem care permite verificarea legalității transportului de lemne prin verificarea numerelor de mașină]. O voce de domnișoară îmi răspunde prompt că numerele nu apar în baza lor de date, deci e transport ilegal. Îmi face legătura cu poliția. Reclam furtul de lemne. Mi se spune că vor trimite un echipaj. Îi spun că las un număr de telefon în caz că e nevoie de vreo mărturie sau să mă anunțe care sunt rezultatele cercetării. Îmi spune vocea că eu trebuie să sun. Sun câteva ore mai târziu. Îmi răspunde o voce plictisită de bărbat care îmi răspunde că ei nu au mai găsit pe nimeni prin pădure. „Bun, zic eu, n-ați mers după ei? De aia v-am dat numerele mașinii”. Începe întrecerea de sofisme: „Și dacă erau din Constanța?”, mă întreabă polițistul. „Păi, erau numere din Cluj, răspund eu”. „Și dacă erau din Gherla, îmi spune el. Să-i căutăm acolo?!”. „De ce ar fura lemne din Făget dacă oamenii sunt din Gherla, spun eu”. Pauză… „Vă mulțumesc”, zic eu politicos. „Pentru puțin”, îmi zice. Chiar puțin.

Soluția comodă este retragerea în preocupări individuale, familiale sau în protestul privat, în clicktivism.

Ion Heliade-Rădulescu încuraja tinerele elite de la mijlocul secolului XIX: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți”. Prin limba română se constituia statul-națiune și forma burgheză a spațiului public. Dacă ar fi să aleg o încurajare transpusă în contextul actual ar fi aceea de a sesiza, a sesiza și de a acționa în instanță statul, dacă e cazul. Asta doar dacă vrem să obținem după două decenii de privatizare ceea ce ne era negat atât în perioada comunistă cât și în democrația electorală cenzitară de dinainte: cetățenia.

Citește sesizarea pe noua platformă de stânga SocialEast.

FacebookGoogle+Twitter

2 răspuns la Lupta pentru spațiu public. Sesizați, oameni buni, orice, numai sesizați!

  1. Stai ca mai e o stradă întreagă cu barieră spre Buna-Ziua. Ultima de dinainte de benzinăria Rompetrol, am uitat cum îi zice, cred că Wolfgang Wagner. Primaria n-a asfaltat-o, așa ca si-au asfaltat-o singuri și-au montat o bariera la capat și-un interzis cu excepția riveranilor la celălat (spre W. A. Mozart). Ca să-și protejeze investiția.

    Cu lemnele banuiesc că cea mai ok soluție, la limita legalității și aia, e spiking (în SUA e considerat eco-terorism). Adică bați niște cuie de 10-15 cm în copac cam pe unde taie ăia cu drujba și te rogi să aiba careva ghinionul să taie fix pe acolo. Ranești și copacul, dar se vindecă, în schimb vai de ăla care taie cu drujba pe acolo, mai ales că la romani nu-i deloc la modă echipamentul de protecție.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress