text de Bogdan Bretoiu

În sfârşit, spectatorul de teatru din România nu mai stă confortabil pe scaun, ca un martor uşor blazat al unui eveniment dealtfel plăcut (vizionarea unui spectacol), ci este participant, din ce în ce mai acut, la un eveniment social, care, în realitate, este pus pe hold sau nebăgat în seamă: pământul ţării şi al ţăranilor, agricultura ţării. Da, ştiu, sună destul de neapetisant, să vezi tu… nu un Ibsen, nu un Vișniec, ci un mix de monologuri, dialoguri şi reflecții pe seama agriculturii ţării. Ce mă interesează pe mine ce face mujicu cu pământul sau?
Reuşita scenariului stă în repartiţia verticală, coerentă a „tipologiilor” din această piesă: investitorul străin (cel care dictează, întinde şi destinde sforile), executantul (lingăul român care face posibilă posibila investiţie ) şi fraierul (proprietarul de pământ românesc, care nu are opţiuni de alegere). Spun tipologii, şi nu personaje, fiindcă cei 7 actori (Alina Berzunţeanu, Antoaneta Zaharia, Marius Damian, Gabriel Pintilei, Alexandru Potocean, Gabriel Răuţă, Mihai Smarandachenu) nu au fiecare câte un personaj, ei devin, pe rând, în cele cinci capitole ale spectacolului, caracterele schematice mai sus amintite.

Cap. 1-prezentarea z(m)eilor, în care 6 investitori străini lămuresc avantajele vânzării pământului: nu pleacă nimeni cu pământul de aici, teoretic tot al nostru rămâne, mai bine un pământ lucrat decât unul nelucrat, agricultura de subzistenţă este un segment muribund, de nişă, trebuie să trecem la the next level: producţia de masă

Cap. 2 -prezentarea poporului, în care 7 ţărani, cu ceva pământuri sau nu, îşi spun ofurile, în monologuri înfundate sau isterice, fiecare cu manii şi ticuri verbale, cu întrebări revoltate, uneori absurde şi pe lângă subiect (să fim serioşi, aşa e şi în realitate), dar care rămân suspendate în aer, fără niciun raspus. Păi cum poţi să dai un singur răspuns la atâtea întrebări?…desigur că aşa gândesc oamenii de la putere !

Cap. 3 -prezentarea spectacolul, în care, în stil brechtian, ni se spune că totul era o iluzie, că am asistat la o punere în scenă a unei piese de teatru şi că actorii trebuie să îşi ilustreze personajele cât mai carismatic, să nu uite nici de poezie, dar nici de forţă. Se nasc astfel trei monologuri spumoase: al demagogului (monolog urlat în limba germană, amintind de un big brother-ul orwellian ), al omului simplu (romanul pe care îl vezi în cvasi-reportajele de la Neptun Tv) şi al purtătorului de cuvânt al companiilor, hotărât, agresiv şi ameninţător.

Cap. 4 -prezentarea unei situaţii de viaţă, în care executanţii unei companii gen RMGC intra pe terenul unui cuplu, mic proprietar de teren, fac găuri în pământ şi introduc sonde, aşa…pe nepusă masă, fiindcă se discutase cu arendaşul. De la revolta oamenilor care se ceartă cu executanţii la discuţia dintre aceştia şi delegaţii companiei care le explică benefiice ciuruirii pământului, de la isterie şi bătăi la medierea conflictului prin prezența organului de poliţie, dialogul pare rarefiat de sens, se intră într-o zonă de cuvinte care pare absurdă, deşi nu, nu e deloc absurdă. E un dialog viu, ca în realitate.

Cap. 5 -prezentarea concluziei, în care, în urma acestor conflicte(sau a altora de acest gen), lucrurile iau o întorsătură dramatică şi omul de rând rămâne fără altă alegere decât să se alieneze, să plece într-un alt spaţiu, departe de realitatea lipită de sufletul lui.
Acest spectacol de Gianina Carbunariu, este un exemplu pozitiv despre cum să explici şi cum să te implici activ, altfel decât prin proteste stradale, despre cum ar trebui să sapi până la 6 metri în pământul ţării, să îi scoţi inima şi să urli în gura mare: acest pământ nu este al tău, nici al meu, nici al ţării, acest pământ este suflarea ta, a mea, viitorul şi prezentul de care, dacă noi nu avem grijă, atunci lasă… o să aibă dumnezeu.