urmare de aici

CHAPTER THREE

Prolog. # Continuare #

Ceaţa se risipi brusc. Copilul tremura din toţi rărunchii iar bunicul observă cu tristeţe aceasta.

” Poate continuăm povestea mâine ” zise bunicul liniştit ca şi cum ar fi avut tot timpul din lume la degetul mic. Băiatul refuză categoric. Ceva lăuntric îl făcea să vrea să audă toată povestea. Se rugă de bunic, însă acesta îi dădu de înţeles că nu este timpul încă.

Casa lor părea desprinsă din poveşti. Era un mic colţ de rai în macrocosmosul ce-o înconjura.

” Şi Ragnar bunicule, şi Arkay, Keffreth, ce se întâmplă cu ei ?” întrebă insistent micuţul cu guriţa-i neobişnuit de mică iar ochii mari şi căprui. Totodată era fericit căci aceasta nu era o oarecare poveste pe care să o auzi la vârsta lui. Cine ţi-a spus ţie vreodată aşa ceva când nu aveai decât şapte ani?

” Nu e timpul încă. ” zise bunicul cu blândeţe.

Ultimul cuvânt îi era pe limbă bunicului când un alt copil intră în cameră. Privirea bunicului se schimbă într-una blajină mişcată de o anumită milă pe care numai el o ştia. O să o ştii şi tu  însă nu acum, nu e timpul.

Acest al doilea copil avea părul blond iar ochii îi erau albaştrii precum cerul senin. Era fericit. Nici el nu ştia de ce. Puteai fi chiar tu căci cu siguranţă ai fost fericit măcar odată în viaţa ta fară să ştii de ce şi cum.

Primul copil, cel cu ochii căprui şi părul negru se uită la cel de-al doilea. Era între ei o iubire frăţească ceva ce nu sunt eu destul de priceput să explic. Aveau un respect reciproc asemănător de cel al camarazilor de arme.

” E timpul pentru continuare…”zise bunicul doar când cel de-al doilea intrat se aşeză şi privi cu uimire Arcul şi Săbiile  „

” Ce alegi? ” Il întrebă Bunicul.

” Săbiile ” spuse acesta cu hotărâre.

CHAPTER FOUR

Ragnar

O siluetă de-un roşu închis venea în plină răcoare a nopţii. Străzile capitalei erau pustii căci tavernele le ţineau mai bine oamenilor de cald şi de urât. Această siluetă trecea în tăcere şi multe gărzi ce apărau porţile castelului o priveau cu suspiciune. O gardă chiar fugise după această umbră însă tot ce a găsit au fost nişte ochiuri de apă dintr-o baltă deranjată de paşi repezi. Ieşi din capitala Dinastiei Kaidan dar nu pe poartă. Se căţărase in tăcere pe unul dintre turnuri iar apoi cu o sfoară coborî pe partea cealaltă. Putea fi un asasin, putea fi vreun spion. Cert este că dacă Ragnar ar fi fost una din astea  ineficienţa soldaţilor Dinastiei era mai mult decât oribilă. Mergea acum pe câmpurile de iarbă necosită fără să urmeze vre-o cărare anume. Pelerina-i de un roşu închis îi ajungea în spate până la glezne. Două săbii îi stăteau în teaca de la şold în partea stângă dar aceasta nu pentru că ar fi fost dreptaci şi în acest mod le putea scoate mai uşor ci pentru că o a treia sabie îi statea pe spate într-o teacă din piele neagră cu un mâner roşu aprins. Puţini îl văzuseră în luptă. Ce pot spune este că avea modul lui.

Pe faţa-i palidă i se putea citi tristeţea pornită probabil de tatăl său. ” Ai să mergi la Castelul Negru. Ai să repari greşelile prosteşti ale fratelui tău” îi zise tatăl său Lordul Lothar. ” De ce mă pedepseşti tot timpul pentru prostiile lui? ” întrebă acesta retoric. De mult se obijnuise cu ideea aceasta.” Să fie ca fratele…” său îl îndemnau toţi. Un exemplu al realmului, o persoană despre care se ştie numai de bine. El le avea însă pe ale lui. Chestia cu săbiile ce niciodată tatăl său nu şi-a putut-o explica. ” Un soldat trebuie să aibă sabia lui ” zicea tatăl său ” Până la moarte, aceeaşi sabie. Iar după ce moare să o dea primului născut. Aceea va fi sabia familiei. ” mai zicea el. Ragnar însă nefiind primul născut nu moştenise sabia familiei. Tatăl său zicea că e bine în cazul lui să-şi facă el sabia familiei însă Ragnar nu voia o famile şi plus asta el avea 10 săbii.

Gândurile îi erau la fratele său, îl cuprindea grija, nu mai ştia nimic de el. Chiar regele Kaidan al nu mai contează câtelea căci toţi erau numiţi la fel îl chemase în sala regală. Şi nu numai pe el ci pe întreaga lui familie.

” Spune-mi tot ce ştii despre fratele tău ” îi zise regele pe un ton autoritar.

La momentul acela Ragnar nici măcar nu ştiuse că Keffreth dispăru de la Castelul Negru.

” Băiete, înţelegi tu că riscăm să începem un război acum ? „

” Dar nu înţeleg maiestate… Eu… eu nu ştiu nimic … ” se bâlbâi Ragnar iar apoi regele îl chemă pe tatăl său la o discuţie privată. Nu cu mult mai târziu urmă şi vestea cea mare de care Ragnar se temea.

” La următoarea lună plină vei pleca spre Est. O suită regală te va însoţi şi îţi vor fi asigurate toate de câte ai nevoie. „

” Dar pentru ce ? ” întrebă Ragnar foarte sfios.

” Nu m-am făcut destul de înţeles ? „

” Ba da maiestate ” răspunse Ragnar cu toate că nu pricepu nimic din ce zise regele.

Acum se gândea tot la asta. Castelul negru îl aştepta şi odată cu asta ruşinea care îl aştepta acolo fiindcă fratele său era un dezertor.

Iarba crea valuri din pricina vântului. Micul spadasin ce număra doar 17 primăveri luase calea cea mare. Era pe drumul ce ducea spre poarta principala a capitalei însă el mergea în direcţia opusă.

” Ce cânţi acolo băiete ? ” întrebă el pe un mic băieţaş de vreo 14 primăveri avute cel mult.

” Cânt ce-mi place ! ” îi răspunse acesta foarte iritat.

” Da ce te bosumfli în halul acesta ? Eu doar am întrebat ce cânţi că-mi place, dar nu înţeleg nici o noimă din ce bolboroseşti acolo cu versurile alea . Şi de ce cânţi aici afară ? Taverna e plină „

” Lor nu le mai cânt nimic !” zise micuţul necăjit.

” Dar ce ţi-au făcut ? ” întrebă Ragnar cu milă văzând în ochiul micuţului chiar şi o lacrimă.

” Alaltăseară cântam despre Keffreth Ochi de Argint şi le-a plăcut dar după un timp m-am plictisit să cânt aceleaşi melodii. Nu-mi rup corzile la lută eu de dragul lor. „

” Şi ce s-a întâmplat ? „

” Păi s-a întâmplat că s-au îmbătat cu toţii şi mă rugau insistent să mai le cânt despre Keffreth. S-au îmbătat şi mai tare până ce au crezut că sunt Primul Bard şi m-au luat pe sus şi m-au pus pe o masă iar masa au ridicat-o sus de tot pe alte scaune. Am fost nevoit să le cânt de frică până s-a crăpat de ziuă. „

” Asta înseamnă că le-a plăcut de minune ” zise Ragnar râzând în hohote.

” Le-a plăcut pe naiba, le place numai ce ştiu şi ce au mai auzit, tot aceleaşi lucruri. „

” Iar acum de ce stai afară ? ” îl întrebă cel cu pelerina roşie care stătea acum puţin cu spatele pentru a privi înăuntrul Tavernei.

” Astăzi când am venit ” începu el să răspundă mai venindu-i să plângă ” Astăzi când am venit … deja erau beţi. „

” Şi ? ” întrebă Ragnar foarte amuzat.

” Şi nu-ţi mai zic nimic că râzi de mine ! ” zise acesta smiorcăindu-se.

” Iartă-mă …”

” Limerik, Limerik mă cheamă, da lasă-mă să continui ” răspunse micul bard ştergându-şi lacrimile. ” Astăzi când am venit după cum îţi spuneam erau beţi deja. Şi au spus ei …Iată, a venit un nou bard ! Nici măcar nu mă mai ţin minte de alaltăseară. „

” Şi de ce nu mai cânţi înăuntru ? ” întrebă Ragnar deja pierzându-şi răbdarea.

” Pentru că m-au scos afară. Astăzi am început să le cânt despre Ragnar cel cu 100 de săbii şi au zis că acesta este cel mai prost bard pe care l-au văzut. Adică eu. ” zise acesta aproape plângând. „

” Ragnar cel cu 100 de săbii ? ” întrebase cel în cauză foarte amuzat.

” Ştiam că şi tu o să râzi de mine, ştiam ! ” urlă la Ragnar bardul şi îi zise apoi să-l lase în pace şi să plece însă Ragnar calm îi răspunse.

” Ultima dată când am verificat aveam doar 10 săbii dintre care 3 sunt la mine”

Micuţul făcu ochii mari de uimire şi un zâmbet inocent se zări pe faţa lui însă nu a fost sigur că cel din faţa lui era fiul Lordului Lothar până ce acesta nu-i dezvălui că planul său este de a avea 100 de săbii ” folosite măcar odată ” .

” Hai înăuntru ! Să le spunem şi celorlalţi ! Ştiam eu că e adevărat ! ” îi zise micuţul.

” Nu prea multă lume îmi cunoaşte faţa şi e bine să rămână aşa deocamdată „

” Dar e o fată draguţă înăuntru. S-ar putea să-ţi placă, ea e singura care mă asculta adineauri. „

” Nu ! ” zise Ragnar aşa deodată ca şi cum ceva îl apucase.

” Atunci lasă-mă să-ţi aduc o băutură. Aşteaptă-mă aici. „

” Nu ! ” zise Ragnar dar prea târziu căci băiatul foarte sprinten de o agilitate neobijnuită se ridică şi fugi în tavernă.

Intre timp o frumuseţe cum Ragnar doar în vise mai văzuse ieşi afară în răcoarea nopţii. Nu-i spuse nimic. Părul lung şi negru semăna oarecum cu cel al fratelui său şi îi creă o mică repulsie dar în secunda următoare îi observă feminitatea corpului. Mâinile subţiri de la umeri până la încheituri, eşarfa de pe faţă care crea şi mai mult mister iar el putea jura că dacă ar fi văzut-o ar fi fost cea mai frumoasă faţă pe care o văzuse vreodată. Dar avea s-o vadă el mai târziu şi aceeaşi părere o avu însă să nu anticipăm.

” Hei Ragnar, ea e fata drăguţă de care ţi-am zis. Ei îi place cum cânt eu. Mă priveşte toată ziua şi fie vorba între noi e fiica vre-unui lord ceva. Adică e foarte generoasă. ” îi şopti Limerik la ureche.

” Cine eşti ? ” întrebă Ragnar cu o totală nonşalanţă. Aceasta nu-i răspunse însă ochii ei îi transmiteau uşurinţă şi mister în acelaşi timp, siguranţă şi pericol, iubire şi ură provenite toate deodată din acelaşi suflet care se vedea prin ochii ei albaştri ce-l ardeau precum gheaţa în frigurile cele mai groaznice.

” Las-o Ragnar ! ” îi şopti băiatul la ureche cu blândeţe. Poate e mută. Dar îi place să asculte, mă ascultă de fiecare dată şi ochii ei parcă zâmbesc. Cred că şi faţa însă nu pot să i-o văd. Uite, ţi-am adus ceva bun dinăuntru. Sper că-ţi place vinul ! zise copilul foarte încântat.

” Cum nu ? Normal că-mi place! Cu-i nu-i place?” spuse acesta luând pocalul de lemn cu poftă şi dând să beie însă în ultima clipă se opri.

” Ar trebui să te servesc pe tine mai întâi .” se adresă tinerei care stătea în faţa lui şi îi întinse paharul dar aceasta politicos făcu semn din mână că refuză. Parcă nici nu se afla acolo.

Ragnar dădu din umeri nedumerit şi ridică paharul pentru a bea din el. Copilul privi cu satisfacţie nemărginită. Vinul se scurgea spre gura lui, pomii din jur se mutau de pe-o parte spre cealaltă, luna era la jumătate iar Ragnar uitase cu totul de Castelul Negru.

Bine cunoscutul sunet de metal scos din teacă îi ascuţi toate simţurile. Lăsă să-i scape vinul din mână înainte de a bea măcar o înghiţitură şi apucase cu mâna stângă să scoată sabia de la spate însă capul copilului stătea suspendat fără corp în mâna fetei. Cu o singură tăietură venită de la o sabie ce părea scurtă şi destul de exotică gâtul bardului se desprinse foarte repede cu tot cu artere şi cartilaj. Ochii micului Limerik priveau spre cer în gol. Corpul cu tot cu luta pe care o ţinea în braţe ca pe ceva drag se prăbuşiră cu totul în praf iar sângele curgea extinzându-se pretutindeni.

Ragnar scoase şi celelalte două săbii ce le ţinea ambele în mâna dreaptă. Nu mai aşteptă nici un moment, atacă fără nici o avertizare. Pocalul se rostogolea pe scări în jos iar Ragnar ataca din fiecare direcţie cu o viteză nemaintâlnită. Nici măcar o lovitură nu îşi nimerise ţinta. Fata ferea loviturile cu o abilitate agilă şi delicată iar pe lângă asta ţinea capul băiatului în mână.

” Keffreth ” strigă ea deodată.

Spadasinul se opri cu totul la auzul acestui cuvânt. Rămase blocat iar când auzi continuarea îşi dorea să nu se fi oprit.

”  Keffreth îţi transmite salutări iar eu îţi spun să ai grijă cu cine te împrieteneşti, jegoşii ăştia nu merită milă . „

” Tu nu ai suflet ? Şi se pare că şi fratemiu şi l-a pierdut !!!” îi strigă Ragnar cu cea mai cumlita durere dar aceasta nu-i răspunse ci plecă în cel mai obişnuit mod posibil.

Oamenii din tavernă ieşiră cu toţii să vadă ce este cu atâta zarmă iar Ragnar fu nevoit să fugă căci oamenii l-ar fi bănuit pe el. Luă înainte de asta corpul, capul cât şi luta micului bard şi le îngropă la rădăcina unui fag. Nu era Fagul Impăratului însă orice bard cât de mic ar fi fost merita onoarea aceasta de a fi îngropat chiar şi lângă un fag anonim din afara zidurilor capitalei într-o pădure care se poate să-i fi plâns moartea. Cei de la tavernă râdeau şi chicoteau că bardul cel prost a cântat ce nu trebuia şi a murit însă Ragnar era de altă părere căci Limerik fusese primul bard ce îi cântase povestea vreodata. Primul ce-i oferise un pahar cu vin şi primul băiat care avuse lacrimi în ochi cât timp trăise iar după doar zâmbetul şi privirea la cer. Atunci îl cuprinse o ură de nestăpânit iar Castelul Negru nu mai era o idee chiar atât de rea pentru el.

CHAPTER FIVE

Partea a doua

CHAPTER SIX

Luna Plina

Heris…

Locul acesta nu-l suporta Heris de loc. Era secundul lui Keffreth, era strategul său şi trebuia să-l urmeze însă nu o făcea cu cea mai mare plăcere . ” Lasă-mă o zi să fac strategia de atac şi să le-o explic mercenarilor ” spuse el. Şi cu toate astea Keffreth îl privi amuzat şi spuse ” Atacăm şi gata, de poartă se ocupă Vânătorul iar tu stai în spatele meu „.

Acest Heris nu prea era priceput în luptă. Chiar deloc,  ar putea spune unii. Deseori nici nu purta armă la el iar tuturor li se părea cu totul inadecvat pentru statura lui. Cu toate astea îşi câştigase renumele la Castelul Negru pe de-o parte datorită lui Keffreth iar pe de alta datorită inteligenţei lui. Prima misiune   a fost un total eşec. Era să-şi piardă piciorul stâng iar Keffreth, camaradul lui încă de pe atunci îl privi ironic şi cu haz în acelaşi timp. Zâmbea fără să-i zică măcar un cuvânt. Privea cum săracul Heris asudează de durere cu o suliţă înfiptă în picior dar fără să scoată măcar un cuvânt.

” Mai râd puţin iar apoi te ajut tâmpitule ! ” îi zise Keffreth în acea zi ploioasă când cerul parcă se desprinse şi trăznete izbeau pământul mai să-l rupă. Atunci îi văzu prima dată Heris ochii lui Keffreth în culoarea argintie iar de atunci nu se mai schimbaseră.

” Nu mă ajuta pe mine, ia fata şi plecaţi îi urlă acesta într-un glas furios ascunzând o mare durere.”

” Mulţi alţii vor veni iar de nu veţi fi plecat nu o să pierzi un camarad ci de cinci ori mai mult ” îi mai spuse suferindul şi avu dreptate .

Keffreth luă fetiţa pe care Tribul Furilor o capturaseră pentru recompensă de la un mare bogătaş al oraşelor Lehice  de unde şi Heris era. Acesta din urmă fuse trimis în misiune nu pentru abilităţile sale extraordinare ci mai degrabă deoarece cunoştea locul.  Aşadar Keffreth îl lăsă acolo în balta lui de sânge   şi o luă pe unde a şi venit.

” Tâmpitule, ce faci ? ” Urlă Heris la el !

” Doar nu credeai că te duc şi pe tine ” îi răspunse acesta schiţând un desgust profund.

” Trebuia să te las să mori dar mi-e de fetiţa pe care o duci în spate.”

” Tu să mă laşi să mor?  Mai uităte odată la piciorul tău nătărăule, te-a dovedit un fur, dintr-o lovitură, nici nu meriţi milă. Dacă ar fi să am tot camarazi ca tine în luptă care cică îmi păzesc spatele …Pff , aşa mai bine singur! ” îi zise Keffreth satisfăcut.

” De veţi merge într-acolo veţi pieri cu toţii. V-au blocat retragerea. Demult voiau ei să pună mâna pe nişte cavaleri negrii ucenici. Fetiţa a fost doar o momeală. Mă mir că nu ţi-ai dat seama şi te crezi aşa deştept. Biata aceea este o momeală iar tu ai căzut fix în ea. Iadul te aşteaptă înapoi spre casă ş?i vei ajunge acolo numai după ce Lordul Darnos va fi plătit o frumuşică recompensă iar după aceea o să ţi se reproşeze că nu ai murit în luptă. „

Lui Keffreth îi trecu tot cheful de râs în acel moment. Heris îşi amintea acum cu exactitate faţa lui când şi-a dat seama că este într-o capcană. Putea să fi fost din cauza durerii însă Heris îşi amintea în detaliu cum Keffreth privi spre cer şi un trăznet lovi pământul în Pădurea Viselor ce stătea între Tribul Furilor şi Realmul dinastiei Kaidan. Atunci zeci de Furi fură scoşi de puterea trăznetului deasupra copacilor iar alte sute fugeau spre ei de la o distanţă de la care păreau că sunt nişte greieri beţi. Trăznetul facu zeci de victime iar Heris avu pentru un moment impresia că acest trăznet, această bubuitură ce cutremură pământul a fost creată de Keffreth Lothar.

” Singura scăpare este dacă o iei spre Triburile Munţilor, vă descurcaţi voi de acolo şi încă ceva, omoară-mă. Dacă mă prind în viaţă o să scoată de la mine ruta voastră. E mai bine aşa. ” zise Heris în timp ce le desena drumul pe propriai hartă după care i-o înmânase.

” Pe naiba te omor! Te iau cu mine ! ” se răzgândi Keffreth pe moment şi îi ordonă unuia dintre ceilalţi cavaleri negri ce erau cu el să îl ia pe sus…

Stătea acum Heris pe gânduri. Camera s-a din turnul de lemn era de o răcoare cum nu simţise niciodată în Oraşul Leh şi nici măcar în Castelul Negru. Ura răcoarea şi frigul mai ales deoarece credea că „îi îngheaţă mintea”. Keffreth îi spunea că sunt prostii iar el niciodată în viaţa lui nu-i puse la îndoială cuvântul.

Heris se întreba continuu. ” M-a salvat fiindcă avea nevoie de mine? Sunt o simplă unealtă pentru el? „

Locul acesta nu-i plăcea deloc. Camera era frumoasă , toată din lemn. Semăna cu o cabană din munţi a tatălui său. Una dintre multele pe care le avea căci era un om foarte înstărit. Fiind primul născut, acest Heris trebuia să moştenească toată bogăţia însă regulile Castelului Negru erau clare. Trebuie din fiecare realm câte ş?apte primi fii născuţi care să devină Cavaleri Negrii şi menţinători ai păcii. Mai mult această regulă se aplica doar la Realmul Negru, Dinastia Kaidan şi Realmul Lehic. Marele Boier, conducătorul oraşului Leh îl cunoştea bine pe Heris, îi fusese chiar dascăl pe când acesta era mic înainte de a deveni Mare Boier. Spre diferenţă de Dinastia Kaidan care avea un singur rege şi Ţinutul Apusului care era prea mic să fie regat dar avea un lord şi o cetate … Lordul Tybalt şi Cetatea Apusului… acest realm Lehic îşi schimba conducătorul în funcţie de avere. Cel mai bogat om era conducător şi toată treaba asta se schimba odată la câteva primăveri în funcţie de comerţ. Heris fusese aşadar trimis la Castelul Negru de Marele Boier căci îl ştia un băiat deştept care nu avea să-l dezamăgească.

Nu de mult sosiseră în Apus. Keffreth le ordonă ei executară. Ii ascultaseră fiecare ordin, fiecare moft, fiecare idee. Cert este că şi Keff le salvase viaţa de multe ori lui şi celorlalţi Cavaleri Negri din companie. Dar este acesta de drept să treacă chiar peste ordinele Castelului Negru, se întreba deseori Heris fiindcă dezertase pentru şi împreună cu el. Niciodată în toată istoria Castelului Negru de când Primul Bard îl construise şi până acum nu mai fuseseră atâţia dezertori. Şi mai ales că ei erau din rangurile cele mai înalte. Nimeni nu stătea în Castelul Negru deasupra lui Keffreth, nu din câte ştia el.

Heris cu toate că nu era un luptător stătea chiar sub Keffreth în lista departamentului de spionaj al Castelului şi asta datorită planurilor sale eficiente. Lordul Darnos, actualul Lord al Castelului Negru îl ţinea tot timpul pe lângă el … asta … în zilele când Keffreth nu primea misiuni. Cunoştea Castelul Negru ca în palmă asta deoarece el creease o strategie de apărare în caz de asediu. Nu dură mult şi primi postul de strateg suprem. Modestia lui însă nu îl ajuta foarte mult să se impună în prezentarea strategiilor dar pentru asta era Keffreth. Ieşea din rânduri în faţa tuturor şi le spunea cu o autoritate care i se părea lui ca o întrece chiar şi pe cea a lordului Darnos. Dar ce rost mai avea acum să i se supună?  Planul lui Keffreth i  se părea de nerealizat. „Auzi tu… să cucereşti toate tărâmurile folosindu-te de cel mai slab dintre ele” îi zicea lui Keffreth dar mai mult pentru sine un alt Cavaler din compania lui Keffreth.

” E posibil când am natura de partea mea şi plus de asta ca un bonus pe cel mai bun strateg din lume. ” le zise Keffreth în seara când dezertară.

Nu îşi putu ierta niciodată această ruşine. Mai slăbuţ şi mijlociu de statură era capabil să genereze sentimente autodistructive de vinovăţie destul de grave acest Heris. La Castelul Negru se bucurase de tot ce avea nevoie. Nu era nevoit să lupte, nici să mărşăluiască, era scutit chiar şi de instrucţia zilnică. Pregătea orice asediu pe care urma să îl facă sub comanda lui Keffreth în toate detaliile şi posibilităţile. Keffreth de la un moment dat nici nu mai participa la crearea strategiei de atac ci îi acorda încredere deplină. Dar ultima dată ceva se întâmplase. Era singura dată când Keffreth îşi pierduse răbdarea şi îl puse pe vânător să facă? poarta ţăndări. De moarte Vânătorului nu putea spune că îi părea rău căci acesta oferea circuri macabre cu fiecare ocazie. El era cel mai stârnit împotriva lui Keffreth, chiar vruse după dezertare să nu-l mai urmeze. Avea motivele lui. Nici pe Heris nu îl prea suporta căci acesta era favoritul lui Keff şi nu făcea altceva toată ziua decât să stea şi să gândească. Ceea ce de altfel făcea şi acum.

Dacă ceva îl putea omorî pe Keffreth acela era propriul lui somn. Putea să treacă cu căruţa peste el şi nu se trezea aşa că profită de moment şi porni spre camera lui doar cu un cuţit în mână. Mai stete puţin pe gânduri şi într-o clipă de nebunie nemaicântărind situaţia porni în fugă spre camera lui şi sări în gol din turn. Ploaia era în cădere cu el, norii încărcaţi zguduiau pământul iar Heris nu ştia dacă va ajunge cu bine jos dar fu prea târziu să se mai gândească la asta căci pământul  se apropia haotic sub lumina orbitoare ale fulgerelor dintr-o noapte cu Lună Plină care avea să aducă începerea unui război.

#

Frederik….

„Mărrrite comandant, scuzaţi mărrrite Lord Tybalt. ” auzi Keffreth ca prin vis. Se ridică din pat lejer cu alura unui înger care nici nu are nevoie să păşească căci pentru ce mai sunt aripile? Mări pasul tot fără a face nici un zgomot şi ajunse în sala ce-a mare.

Frederik se bâlbâia de numa. Stătea îngenuncheat în faţa lordului cu privirea în pământ. O mână puternică îl prinse direct de urechea dreaptă şi îl ridică în aer.

” Pentru ce ţi-a dat Divinul urechile astea mari dacă tu eşti surd. Ori nu ştii cum funcţionează ? „

” Ce să funcţioneze ? ” întrebă Frederik aiurit.

” Urechile, mă mai şi întrebi. „

” Dar ce-ai făcut Frederik ?” îl întrebă lordul după o clipă de şoc.

” A făcut că a avut de păzit cufărul iar acum acesta nu mai e la locul lui ! Asta a făcut !” răspunse Keffreth în locul lui azvârlindul cât colo ca pe un copil.

” Dar am văzut, nu am auzit că nu aveam ce să aud! ” zise Frederik.

” Păi normal că nu ai auzit. Pentru că tu nici măcar nu ştii cum îţi funcţionează urechile! Mai de câteva zile credeai că zbori acum te faci că eşti şi surd! ” îi zise Keffreth cu mult venin în vorbe.

” Am vrut să zic… am vrut să zic că… nu contează… oricum nu o să mă credeţi! „

” Să te credem că tu chiar poţi să zbori ? ” întrebă Arkay care tocmai intra şi el râzând şi relaxat.

” Şi tu unde erai ? ” urlă Frederik la el.

” Eram bine mersi acasă. „

” Păi da… cufărul dispare şi tu stai bine mersi… n-ai nici o treabă! „

Arkay îi privi pe toţi într-un fel ciudat ca şi cum ar fi înţeles ce s-ar fi întâmplat dar oare înţelese el chiar totul. Oare ai înţeles tu chiar totul  ?

Keffreth îl luă deoparte pe Arkay şi îi dete pace hăbăucului de Frederik care era şi mai nedumerit.

” Ce s-a întâmplat Arkay? ” îl întrebă Keffreth cu mult calm rece.

” Este lună plină, pot să vorbesc cu Acvi, nu-mi vine să cred. Ea m-a invăţat cum. Am văzut-o în lună. Ţipetele ei le recunoşteam şi înainte dar numai sumar. Cel de pericol, de hrană, de bucurie. Dar acum e diferit, o înţeleg aşa cum te înţeleg pe tine, adică nu chiar la fel ci în minte. Dar ca să iţi răspund la întrebare…” zise el după ce tuşi scurt ca şi cum ar vrea să îşi drege vocea. Se aştepta ca Keffreth să nu-l creadă dar acesta doar afirmă din cap ca şi când ştia cu exactitate că aşa ceva e posibil şi chiar normal.

” Răspunde Arkay, ce s-a întâmplat, vreau totul în detaliu! „

” După cum îţi spuneam pot vorbi acum cu Acvi. Ea m-a trezit fix aseară la miezul nopţii. Ploua de rupea. M-a făcut atent că este mişcare pe lângă Fag. Am luat arcul Vânătorului care nu ştiu cum a  ajuns la mine…”

” Eu ţi l-am trimis dar continuă ” zise Keffreth mai tare iar acum ascultau şi ceilalţi.

” Mulţumesc. Am luat arcul şi pe când să ies afară Acvi mi-a spus că este doar unul dintre voi şi că aţi venit probabil să verificaţi cufărul. S-a întors la mine şi i-am zis să urmeze silueta neagră şi asta a făcut iar încă nu s-a întors. Sunt îngrijorat pentru ea „

” S-a întors defapt. Nefiind luna plină pe cer tu nu o mai poţi auzi. Aşteaptă până la noapte şi vezi ce îţi zice. Plus de asta Heris nu mai e. Lord Tybalt, spune-ai că ai acest cufăr de la Tărâmul Lehic. Trebuie să-ţi spun că Heris este Lleh. Acesta nu mi-a trădat niciodată încrederea. Este total loial mie chiar şi de ar fi să moară însă probele spun că acesta ar fi plecat cu cufărul. Eu personal nu-ţi datorez nici o scuză căci în primul rând cufărul nu ar fi trebuit să se afle aici dar vreau să îţi spun că voi rezolva situaţia asta spre folosul tău. ” zise Keffreth şi întorcându-i spatele Lordului îi dete o palmă peste piept prieteneşte lui Frederik pe care îl cam certase degeaba căci şi el crezuse acelaşi lucru ca şi Akay iar apoi plecă spre camera lui să-şi termine somnul.

Heris era departe de ei. Călătorise toată noaptea iar cufărul era destul de greu chiar şi pentru cei 4 cai care trăgeau la căruţă. Ii furase cu multă inteligenţă din satul Apusului.  Avea să se ascundă deocamdată la un han până ce ceilalţi Cavaleri Negrii care erau împreună cu Keffreth îl părăseau pe acesta ş?i i se alăturau. Numai atunci aveau să treacă împreună Strâmtoarea Dracilor, să ocolească tărâmul negru iar apoi drum lung îi mai aştepta până în marele oraş Leh. Prost îşi alese Keffreth camarazii gândii el . Să fie chiar toţi Llehi de origine….? Toţi unul şi unul, Cavalerii Negrii din compania lui Keffreth. Toţi llehi ş?i numai conducătorul Kaidian? Cufărul era la el şi probabil ceilalţi au să plece în zori. Oraşul Leh avea nevoie de un nou strateg şi acesta era Heris iar în spatele său se aflau alţi cinci Cavaleri Negrii dintre cei mai căliţi în luptă căci Keffreth în vremea lui din castel nu acceptase orice misiune.

Mare îi fu mirarea lordului Tybalt când îl observă pe Keffreth stând nemişcat cu privirea spre cer. Nici nu putea să observe dacă acesta se simţea trădat sau nu. Nu schiţa nici un sentiment. Nu-l trăda nimic.

” Nu am treabă că te-au trădat .” îi zise bătrânul lord cu o oarecare milă însă Keffreth nici nu-l băgă în seamă.

” Atâta timp cât nu se vor întoarce împotriva ta. Keffreth , trebuia să îţi alegi mai bine oamenii precum am vorbit încă de când erai la castel.”

” Teamă mi-e că i-am ales pe cei mai buni. ” spuse sec şi plecă spre Arkay.

” Acum că nu mai e cufăr nu mai ai ce păzii” îi zise lui Arkay.

” Imi pare rău… chiar îmi pare… dacă ştiam că vrea să-l fure.”

„Să nu-ţi pară !!! ” îi zise Keff şi îi schiţă un zâmbet discret pe care numai Arkay îl observă.

Următoarea afirmaţie pe care acesta o zise îl lăsă pe Arkay cu gura căscată. Nu mai putu nici măcar să se pronunţe. ” Eu… eu ? ” îngâima el bolborosind.

” Da, chiar tu… vei pleca la Castelul Negru şi vei deveni Cavaler !!!”

CHAPTER SEVEN

Castelul Negru

Ragnar şi Castelul Negru…

 Luna Plină trecea spre ultimul pătrar iar suita Dinastiei Kaidan îşi arăta falele stindarde în timp ce intra pe Tărâmul Negru. Doar că acesta nu era precum şi-l închipuise ei. Pământuri bogate crezuseră ei că vor găsi. Fortăreţele falnice pe tot drumul până la uriaşul castel, arborii giganţi şi groşi cât turnurile de lemn ale Apusului cu ramuri ce se unesc în mii de arce, Cavalerii Negrii care să îi însoţească şi să le arate drumul până la castel şi toate acestea au fost înlocuite de ceea ce prin groaza ochilor lor putea fi numit Iad.

Pământuri întregi arse cu tot cu hambare şi recolte, copaci sfârtecaţi şi arşi, forturi în ruină şi fum pe tot drumul şi cu toate astea corpurile în descompunere peste tot unde priveai te îmbiau cu un miros dulceag de putregai şi sânge. Ragnar privi cu oroare din caleaşca lui cum toate stau în jurul lui să se descompună într-un haos funebru. Puţini oameni în viaţă întâlniră,mai puţini decât morţi iar aceştia erau muţi de groază. Se fereau de ei , intrau în puţinele încăperi care mai aveau un acoperiş.

Castelul Negru se arăta în faţa lor. Singurul care mai avea un stindard, singurul care nu fusese întinat şi pângărit. Uriaşele-i porţi din oţel negru se deschise în faţa lor. Doi călăreţi veniră spre ei şi le făcu semn să îi urmeze dar nu scoaseră nici un cuvânt.

” Mărite Lord Darnos, lord al Ţinutului Negru şi urmaş al Primului Bard, Stăpân al păci şi …”

” Scuteşte-mă de toate titlurile acestea. ” i-o tăie Lordul unuia dintre cei aflaţi în suita Dinastiei.

” Am adus pe Ragnar, fiul Lordului Lothar, Lord al Dinastiei Kaidan şi apărător al capit…”

„Dar termină odată.” Urlă Lordul scos din sărite.

„Am adus cu noi toate cât îi trebuieşte pentru şederea lui aici.”

„El rămâne, voi plecaţi, punct.”

” Dar mărite lord, sunt alte 5 care la porţile castelului . Plus câţiva scutieri care să-l servească şi să-l apere, colecţia lui de săbii, mobilier pentru camera lui, armuri de tot soiul şi multe altele.”

” Nu va avea trebuinţă de ele. Va învăţa aici să-şi poarte singur de grijă. Asta dacă nu va muri încă din prima misiune. Aici toţi sunt egali de acum încolo. Aţi mai trimis voi pe „unul” care se pare că şi-a luat-o în cap. Uită-te împrejurul tău, ce vezi? ” îl întrebă Darnos pe cel care îi vorbea cu o oarecare frică.

” Văd nişte soldaţi slabi. Care s-au lăsat atinşi, loviţi, schingiuiţi până şi de netrebnicii din Sud” îi răspunse Ragnar intervenind în discuţia lor cu multă aroganţă.

„Triburile din Sud zici ? Dar de unde până unde ştii tu cine a atacat Tărâmul. Când împopoţonatul tău rege nu a venit în ajutor, Apusul ne-a trimis un singur soldat iar fratele tău a dispărut cu o întreagă companie. Ai noroc că nu te decapitez pe loc băiete. Trebuia să vii demult, cu o lună înainte, astfel capul tău stătea acum în lancea unui Lleh. Norocul tău că ai întârziat. A ştiut el regele de ce nu te trimite la timp.” Îi zise lordul lui Ragnar dar cam degeaba căci acesta nu-l mai asculta demult sfidându-l şi mai tare.

Privirea şi-o îndreptă acum spre o siluetă înaltă şi suplă care se îndreptă spre el şi foarte senzual îl prinse de mână.

„Hai să te duc în camera ta. Lordul e puţin indispus acum. Vei avea mâine ocazia să mai vorbeşti cu el.” îi spuse aceasta la ureche iar Ragnar îngheţă.

Făcu un salt în spate însă aceasta îl ţinea cu putere de mână. Ragnar dintr-o mişcare bine antrenată scoase sabia şi i-o puse la gât. Nu putea strica aşa ceva. O părticică de piele fină şi albă mirosind a trandafiri înconjurată de un păr negru foarte lung care făcea ca faţa ei să fie mică şi drăgă?laşe îi înmuiase genunchii. O floare albastră era prinsă în părul ei dar nu se putea compara cu ochii ei. Floarea nu ardea precum gheaţa.

” Ragnar, dacă vrei să mori continuă. ” îi zise Lordul calm şi totuşi  cu o voce atât de joasă încât Ragnar simţi o mare primejdie.

In următoarea secundă simţi împunsătura unui ac direct în dreptul inimii . Nu se compara cu tăietura unei săbii însă lucruri ciudate începu să audă.  Tremura însă nu de frig ci cumva din interior. Fata stătea în faţa lui cu un zâmbet angelic pe faţă în timp ce scoase acul şi îl puse înapoi să-şi prindă floarea.

” Acum e cuminte , probabil e doar ruşinos! ” zise fata către Lordul Darnos după care îl duse deacolo.

„Nu-l scăpa din ochi” îi ordonă Lordul .

Nu mult timp trecu până când Ragnar şi-a venit în fire. Locul nu-l cunoştea. Armura nu mai era pe el, blazonul, săbiile absolut nimic. In plus tremura în continuare dar de data aceasta chiar era frigul de vină. Stătea întins pe un pat de lemn fără paie cuverturi sau pernă. Era ud leoarcă iar părul îi era lipit pe faţă. Işi băgă mâna odată? prin păr iar acesta se ridică în toate direcţiile, doar perciunii exageraţi de lungi îi stăteau în jos îndreptaţi spre bărbie dându-i un aspect lunguieţ şi ascuţit feţei. Se uită în dreptul inimii iar muşchii îi stăteau încordaţi, ba trepidau, ba tremurau şi era clar că nu îşi revenise complet. Inţepă?tura a fost prea mică ca să o poată vedea. O fereastră mică îi permise să vadă cerul dar nu avea nici măcar cu ce să o acopere căci vântul îi ajungea până la oase . Se ridică cu greu în fund iar pe spate îi rămase urme de la scândurile patului. Nişte pantaloni negrii stăteau aşezaţi pe o ladă şi un cuţ?it fix lângă. Le echipă şi fix în momentul următor uşa se deschise. Cel de afară îl chemă la el căci camera era prea mică cât să încapă amândoi. Ragnar reuşi să iasă clătinându-se până afară. Simţea răcoarea cuburilor de piatră de sub tălpi la fiecare pas.

” Urmează-mă ” îi zise Arkay schiţând un zâmbet iar în acelaşi timp ” în sfârşit te cunosc ” dar aceasta o ţinu numai pentru el.

Ragnar îl privi pierdut. Avea aceea senzaţie ciudată când vezi o persoană şi ai impresia că o cunoşti de-o viaţă. O intuiţie pe care nu şi-o putea explica încă.

” Cine eşti? ” fuse prima întrebare ce veni de la Ragnar.

” Nu acum, grăbeştete şi în cea mai mare linişte „

Ragnar îl privi suspicios însă datorită faptului că îi emana încredere îl urmări fără să mai zacă nici un moment. Le luă ceva până să ajungă căci dimensiunile acestui castel erau ceva cum Ragnar nu crezuse vreodată că există. Cu toate astea şi pe cât şi-ar fi dorit de mult Ragnar nu observă nici un detaliu. Intunericul făcea ca totul să dispară. Nu vedea absolut nimic chiar. Arkay mergea cu paşi siguri şi hotărâţi în timp ce îl trăgea pe Ragnar care se ţinea de o sfoară ce putea fi legătura unei teci sau ceva de genul. Acesta se clătina încă pe când ajunseră. Două uşi se deschiseră înspre interior şi o cameră uriaş?ă îl umplu de căldură. Un pat uriaş plin de blănuri acapara cam tot centrul. Din nou aceeaşi fată, aceeaşi siluetă suplă stătea relaxată cu un pahar de vin roşu în mână. Era plin paharul şi din câte lăsa să se observe nu-l începuse tocmai pentru a le lăsa lor impresia aceasta de dinainte gândită sau poate că? îi aşteptase pentru ei.  Stătea picior peste picior doar într-o rochie fină de noapte neagră netransparentă pe cât de mult s-ar fi bucurat cei doi. Ragnar o recunoscu fără nici o îndoială de data aceasta.

” Cu ce scop l-ai omorât pe sărmanul copil? Doar pentru a-i face nebuniile fratelui meu?  Eşti sub controlul lui şi tu? Nu-mi vine să cred. De când mă ştiu toată lumea îl ascultă orbeşte . ” urlă Ragnar indignat dar Arkay îi acoperi gura, acesta interpretând greşit gestul îl trânti la podea. Arkay puţin surprins începu să râdă. Ragnar nici nu observă? cum şi când în spatele lui veni fata în rochiai neagră. Un nou ac era aţintit spre el dar de data aceasta spre plămâni.

” Ascultă-mă bine” îi spuse ea la ureche.

” Ia-ţi afurisitul ac de lângă mine”

<<<<>>>>