urmare de aici

CHAPTER TWO

Arkay

Un peisaj arhaic cuprindea toata zarea. Case din pămât, gospodării, străzi prăfuite care îşi pierdeau destinaţia luând calea munţilor dădeau impresia unui loc uitat de lume. Simplitatea oamenilor şi liniştea sufletească le creau fericirea. Aveau tot ce le trebuia şi nimic mai mult. Câte un eveniment simplist era un adevărat eveniment major pentru ei de care în sinea lor se bucurau cu adevărat. Munţi şi alţi munţi erau pretudindeni cât timp priveai spre est. Spre Vest însă, văi nemărginite, iar cei cu văzul cel mai bun dintre săteni puteau zării cetatea Apusului. Straja şi protecţia lor. Acolo duceau surplusul de recoltă, acolo mergeau câteodată doar pentru a se minuna, iar acolo era visul oricărui băiat din acest sat să ajungă.

Arkay privea deseori spre această cetate. O vedea perfect. Era şi visul lui. Născut într-o familie iubitoare de învăţători cunoştea scrierea şi citirea cât şi calculele. De multe ori le spusese prietenilor că vede cetatea dacă se urcă pe Fagul Impăratului. Cine îl crezuse? Nimeni. Bătrânii spuneau că el este un copil negru. Desigur, nu la piele, însă aşa erau numiţi copii care se năşteau din ambii părinţi foarte inteligenţi.Cu părul negru şi ochii si mai negrii erau consideraţi deosebiţi dar reci. El însă nu băgase de seamă, îşi petrecuse copilăria ca orice alt copil. Dădu-se dovadă de bună purtare şi o mare cunoştiinţă în scriere şi citire aşa că lordul apusului îl angajase drept cititor şi străjer deopotrivă. Războiul numai cât începuse iar el voia faima şi gloria despre care atâtea auzise din poveştile barzilor. Multele discuţii purtate cu părinţii îl făcură liber să facă ce vrea. Ajunse în cetatea apusului şi-l întâlni pe Lordul Tybalt, un om nu prea înalt de statură dar bine dispus tot timpul şi fericit şi el cu cât are. Lordului îi plăcea de Arkay şi îi observă inteligenţa nu foarte întâlnită printre oamenii lui aşa că îi dete rolul de profesor. Avea să-l înveţe scrierea şi citirea, îl ajuta cu schiţele cetăţii care trebuiau cunoscute de toată lumea în cazul unui asediu şi multe altele. In timpul liber călărea cu multă plăcere până în satul său natal sau se prefăcea că stă şi el de strajă ca toţi ceilalţi. Războiul continua şi barzii care mai veneau prin locurile acelea aduceau măreţe elegii şi alegorii despre marile izbânde ale Dinastiei Kaidan care luptau cot la cot cu Cavalerii Negrii pentru readucerea păcii în triburile din Sud. In Est congregaţia oraşelor Lehice era foarte mânioasă pe aceste alianţe făcute fără consimţământul lor aşa că declarase pregătirea armatelor. Printre veşti auzise de un anumit Keffreth Ochi de Argint care nu pierduse niciodată vreo luptă şi era de neînfrânt atât în bă?tălii şi asedii cât şi în rândul domniţelor.

Pentru el războiul nu era nimic, nu îl simţise, se antrena zi de zi în speranţa că şi el va fi aclamat şi purtat prin veştiile barzilor însă în utopia lui toate erau cât de simple puteau să fie.

Fagul împăratului, un uriaş fag din satul său natal îi dăruise ceva cu care să-şi ocupe timpul. Bătrânii spuneau că la acel fag cânta deseori primul Lord al Castelului Negru care fusese primul bard şi cel care a pus capăt creaturilor mitologice şi orătăniilor care aveau să aducă haosul, iar prin cântecul său a adus pacea în Univers. Nu auzise niciodată vre-un cântec, în schimb auzise un ţipăt, un ţipăt ascuţit în mijlocul nopţii care-l sperie de moarte. Rămase îngheţat pe când observă că era vorba doar de un pui. Ceva pasăre, nu-şi dădea el seama atunci.  Era tocmai un pui de acvilă neagra aşa că o numi Acvi.

Privea peste metereze şi se bucura de compania lui Frederik care îi devenise un prieten foarte bun.

• Pe unde hoinăreşte iarăşi Acvi? Îl întrebă acesta.
• Cu treburile ei, ce ştiu eu, şi-o fii găsit un vulturaş.
• Fii serios Arky, doar e acvilă, crezi că… eh, nici nu vreau să mă gândesc. Spune-mi… reuşeşti ceva ceva cu lordul, prinde cât de cât carte?
• Eh… se străduie şi el dar mai îi iasă câte un bâlbâit sau câte-un cuvânt amuzant.
• Ii spui?
• Ce să-i spun?
• Păi când scrie vre-o prostie.
• Desigur, şi dupaia râdem amândoi câte un ceas. Il mai face să uite de nevasta lui care…
• Da da ştiu. Şi a mai început şi războiul.
• Exact, e forţat din toate părţile, el vrea să fie neutru dar nu se prea poate…. vezi tu, sunt interese mai mari la mijloc, iar Ţinutul Apusului e destul de bogat, am auzit că triburile vor să pună mâna pe el.
• Oricum nu pot trece de Ţinutul negru ca să ajungă la noi.
• Da, dar ar putea dacă ar cucerii vestul, atunci ce şansă ar mai rămâne pentru noi cei din Nord.?
• Dinastia Kaidan nu poate fii înfrântă crede-mă, nu ai auzit de Keffreth Ochi de Argint? Face singur cât armata unui lord şi în plus se zice că mai are un frate…maestrul celor 100 de săbii.
• Eh, de el n-am auzit, dar oricum, Keffreth nu mai e de partea Dinastiei, este elev la Castelul Negru, un semn de alianţă ce are loc de 3 ani încoace.
• Fie toate cum or fii, mi-e nu mi-ar displace puţină acţiune.

Pe când stăteau ei şi bolboroseau văzute şi nevăzute, lordul se bâlbâia şi îşi dădea pumni în cap pentru că nu reuşea să citească un cuvânt pe care Arkay îl dăduse numai ca să vadă dacă îşi recunoaşte propria limbă, 500 de siluete cenuşii se târâiau prin păduri. Cu arcurile în spate şi săbiile la şold treceau din luminiş în luminiş, din peşteră în peşteră până ce erau la adăpostul umbrei pădurii de lângă castel. Acvi colinda peste marea cerului în timp ce ochii lui Arkay o admirau văzându-o la o distanţă incredibil de mare. Degeaba îi spunea lui Frederik că o poate vedea căci nu-l credea. Insă pe cei 500 nici măcar nu-i bănuise. Privirea îi era îndreptată spre Acvi iar Frederik făcea mişto de el. Siluetele cenuşii, mercenari anonimi aveau în frunte şapte distinşi pe care îi ascultau cu cea mai mare stricteţe, vorba lor era lege. Aceştia nu se târâiau ci săreau din copac în copac. Armele lor erau exagerat de mari şi neobişnuite. Privirea lor îngheţa apa iar pasul lor putea în funcţie de voinţa lor să facă pământul să se cutremure sau să-l adoarmă fără măcar să le simtă prezenţa. De data aceasta nimic nu-i dădea de gol. Se apropiau cu repeziciune fără a scoate nici măcar un zgomot. Veneau dinspre Vestul cetăţii. Râul ce înconjura cetatea le stătea în cale precum şi două turnuri. Cetatea avea în garnizoană în jur de 100 de soldaţi, nici un cavaler, vreo 50 de arcaşi şi 30 de scutieri. Frederik, unic din fire se considera suliţaş, era singurul ce folosea suliţa şi afirma tot timpul că e mai utilă cât timp stai la adăpostul unei cetăţi decât o sabie scurtă sau niscaiva arc putrezit cum îi plăcea să-l tachineze pe Arkay.

Frederik, care era şi un împătimit al patrupedelor cabaline privi cu deznădejde spre grajd şi observă caii ce nu erau tocmai în largul lor. Acvi se îndepărta de cetate de parcă şi-ar fi simţit moartea iar Arkay deveni neliniştit. Ceilalţi soldaţi din garnizoană jucau cărţi ca de obicei şi totul decurgea normal înafară de faptul că dintr-o singură bubuitură venită de nicăieri poarta fortului fu spartă şi 500 de inşi puneau scări orizontal peste râu ca să treacă pentru a putea năvăli ocolind după trecerea râului prin Sud. Grupul de 7 se despărţise, iar ceea ce semăna cu un arcaş plecă spre Sud dezlănţuindu-şi furia. Printr-o singură săgeată care explodă a dărâmat uriaşa poartă de lemn a cetăţii. O făcu-se ţăndări în aşa fel încât aşchiile se împrăştiară prin tot fortul. Ceilalţi 6 plecară spre Nord ocolind râul iar cei 500 mergeau dinspre Vest spre Sud pentru a putea intra. Arkay nu-şi reveni încă din şoc iar capul îi ţiuia groaznic.

• Frederik, ce naiba se întâmplă… nu sta… du-te dă alarma.
• Ce crezi că bubuitura asta nu a fost de ajuns ?
• Sunt mulţi! Zise Arkay uitându-se peste metereze în momentul în care o săgeată şuiera prin vântul umed direct spre el lăsând o dâră de vapori în urmă.

Acvi se întoarse şi cu un ţipăt plonjă spre Arkay intrând cu toată forţa în el şi încasând săgeata care o izbise de bastionul ce era în cealaltă parte a curţii. Frederik cu paşii repezi ajunse în camera lordului.

• Mărite lord, trebuie să te scoatem din cetate acum ! Sunt mulţi, mult mai mulţi decât noi, şi au Cavaleri Negrii cu ei.
• Nu plec nicăieri, luptăm!
• Prea bine stăpâne, mama lor de afurisiţi! Zise Frederik strângându-şi suliţa în mâini şi dând să plece spre ieşire într-un strigăt de război.
• Stai, Frederik, nu, nu putem, ştiu pentru ce au venit, trebuie să ne predăm şi nu vom păţi nimic, nu e vina noastră. Ajută-mă să ajung la steagul alb.

In timp ce Arkay stătea nemişcat nevenindu-i să creadă că Acvi tocmai pierise dându-şi viaţa pentru el jura în gând încontinuu răzbunare. Işi spunea că îl va ucide pe cel care i-a ucis prietenul loial.

Frederik împreună cu lordul fugeau către vârful castelului pentru a schimba steagul lor cu unul alb în semn de predare când deodată o fiinţă maiestuasă le apăru în faţă. Ochii săi argintii spuneau totul. Părul său era lung si negru iar faţa sa avea parcă ceva feminin, o frumuseţe înăscută însă sprâncenele aţintite în jos, musculatura impunătoare şi înălţimea îi trădau ferocitatea. Nu scoatea nici un cuvânt, îi privea întrebător cu alura unui înger.

• Este Keffreth ochi de Argint… S-a zis cu noi zise Frederik îndreptând suliţa spre el.
• Nu mă lăsa-ţi să vă opresc din drum, eraţi pe cale să faceţi ceva…eh ? zise Keffreth cu multă indiferenţă.

Steagul alb se afla la numai câţiva paşi de ei. Lordul puse mâna şi trase de sfoară cu grabă înainte să-i moară toţi soldaţii. Fiecare secundă conta. După ce steagul alb răsări deasupra fortului sunetele de armuri ciobite, chiotele şi strigătele de luptă ale celor din curte încetară.

• Urmaţi-mă domnilor. zise Keffreth pe acelaşi ton monoton şi indiferent cu un anumit aer ironic.
• Poftim, zise lordul parcă în unison cu Frederik. Ne predăm!
• Nu e nevoie să îmi daţi armele voastre, ce este un lord fără sabie şi un suliţaş fără suliţa sa?

Frederik, deşi nervos pe situaţia dezastruoasă în care se aflau, nu îşi putu ascunde un mic zâmbet. Prima dată era recunoscut sub rangul de suliţaş. Privi cu uimire în curtea fortului unde toţi prietenii lui, cei care supravieţuiseră erau aliniaţi, cu armele încă la ei. Arkay privea cerul, doar cu ura în gând. Frederik fugise lângă el. Nu mai avea nici un sens să riposteze. Erau depăşiţi numeric de cinci ori şi plus asta mai erau şi 7 cavaleri negrii printre care Vânătorul, Heris şi Keffreth, trei dintre cele mai înalte ranguri ale lor.

• Arkay, ce-i cu tine?
• Ce-i cu mine? Ce-i cu tine !? Ţi se pare normală situaţia în care am ajuns ? Acvi stă împlântată în blestematul acela de bastion pe care nu l-am suportat niciodată, suntem prizonieri şi afurisiţii nu ne-au luat nici măcar armele că oricum nu mai putem face ceva.!
• Nu-mi explic de ce ne-au atacat dar lordul zice că ar avea o idee.
• Şi care mă rog ar fi aceea?
• Nu ştiu!

Vântul bătea uşor iar Vânătorul îl privea acum pe Arkay cu o invidie, o privire pe care nici el nu şi-o putea explica căci nu o mai simţise vreodată. El era singura ţintă care i-a supravieţuit. Nu putea să lase asta la voia întâmplării. Mânia îl copleşi deodată când îl privi a doua oară iar acesta se uita la el sfidător.

• Hei, nu-l provoca! îi zise Keffreth vânătorului pe un ton autoritar.
• Trebuie să-l rezolv! Musai!
• Nu mi-ar displace un circ, dar nu aici, nu acum, nu pentru asta am venit! zise Keffreth pe când vânătorul îşi scoase arcul şi plecă direct spre Arkay.
• Să te văd băieţaş, te mai salvează păsăroiul  după ce l-am împlântat? strigă el destul de tare pentru a-l auzi toată lumea. Nu-mi place deloc situaţia să ştii, eşti prima ţintă ratată, blestemată să-ţi fie pasărea aia nenorocită.

Ochii lui Arkay erau pierduţi, nici nu ştia ce spune, nici nu-l băga în seamă. Speranţa îi murise pentru câteva secunde până ce privi spre Acvi. Nu mai era acolo. Dinspre fagul din sat o lumină albă urcă iar apoi coborî încetişor din cer. Lacrimile îi curgeau fierbinţi ca fierul topit, mâinile îi tremurau de furie iar ochii săi nu mai distingeau lumina. Scoase sabia de la brâu şi ieşi din rânduri cu toate că Frederik îi striga să se întoarcă, lordul îi ordona acest lucru iar Keffreth privea cu anumită părere de rău.

Frunzele foşneau pe copacii dimprejurul fortului, aşchiile uşii de lemn şi molozul zidurilor erau împrăştiate peste tot iar Arkay mergea către moarte. Săgeata Vânătorului era aţintită direct spre supravieţuitorul celeilalte. Coarda întinsă la maxim stătea să se rupă şi s-ar fi rupt dacă era un arc oarecare. Când lansă săgeata aceasta şuieră prin aer iute ca vântul. Era sigur că nu ratează. Arkay într-o fracţiune de secundă îşi văzu moartea cu ochii iar în cea de-a doua îşi văzu victoria. Săgeata ca prin minune îşi schimbă direcţia fix înainte să-l lovească deviată fiind de un vânt care parcă veni de nicăieri. Intr-un dans al morţii Arkay sprintă spre Vânător cu toată viteza de care era în stare şi chiar a fost mare căci uimirea se vedea până şi pe faţa lui Keffreth care nu intervenea între ei. Un salt imens văzu în faţa lui Vânătorul şi chiar înainte de a lansa o nouă săgeată îşi feri capul pentru a nu-i fi despicat. Lovitura lui Arkay venise pe vertical de sus în jos aşa că-i păli umărul trecând cu greu prin armura care nu părea a fi din oţel ci mai degrabă din ceva piele neagră. Uralele lui Frederik le acoperi pe cele ale celorlalţi soldaţi ai apusului. Vânătorul foarte agil se desprinse de Arkay cu tot cu sabia care încă îi era împlântată în armură. Aruncă armura cu tot cu sabie şi putea vedea cum curge şirul de sânge de un roşu închis si cum se scurgea. Arkay privi spre Keffreth şi se blocă în ochii lui. Se simţea paralizat.

• Ce e cu el ? întrebă Frederik pe Lordul Tybalt.
• S-a pierdut, s-a pierdut cu totul. De ce stă ? Acum e momentul să-l răpună.

Pe când Arkay se trezi din amorţire Vânătorul nu mai era în faţa lui şi un nou val de urale se auzea din partea soldaţilor apusului de data asta şi mai tare, atât de tare încât ecoul lor se auzea prin munţii şi văile îndepărtate. Keffreth însă îl privea cu milă. Stătea împreună cu ceilalţi cavaleri negrii care nu îndrăzneau să intervină fără voia lui. Doar unul i-a adus o afirmaţie cum că s-a zis cu băiatul ce-l înfrântă pe Vânător şi că nu-şi explică cum de l-a ratat de două ori.

Arkay căuta disperat cu privirea inamicul când simţi atunci prima săgeată ce-i străpunse corpul vreodată. O durere produsă de o săgeată care nu era tocmai obişnuită. Venise cu atâta furie şi viteză încât îi străpunse armura prin ambele părţi ale corpului şi ieşise pe partea cealaltă cauzându-i valuri de durere şi chin. Nu era nici un punct vital aşa că rămase în picioare bălăngănindu-se dintr-o parte în alta. Vânătorul de la o fereastră a castelului unde foarte agil se adăpostise cât timp Arkay fuse sub hipnoza lui Keffreth privea spre vârful săgeţii dar nu o lansa încă vrând să savureze parcă momentul, să-i prelungească agonia.

• Vânătorule opreştete! E de ajuns! Strigă Keffreth cu o voce care parcă intră în timpanele Vânătorului ca răgetul unui leu.
• Nu am nevoie de ajutorul tău, îl am în mână! Ii răspunse acesta pe când Arkay profită de moment să-i afle locaţia.

Luă el aşadar un arc ce era pe jos lângă cadavrul unui camarad mort, că şi aşa nu mai avea să-i folosească şi-şi trase săgeata din corp urlând de durere. O puse în arc şi privi din nou spre fereastră.

• Până aici i-a fost Vânătorului, amuzamentul lui macabru i-a adus sfârşitul! Îi zise Keffreth unuia dintre ceilalţi cavaleri negrii ce-i erau alături.

Vânătorul lansă şi ce-a de-a doua săgeată simţindu-se ameninţat puţin de curajul lui Arkay însă din pricina unei alte rafale de vânt nu-şi lovi ţinta când deodată Arkay lansă săgeata chiar înainte să cadă din cauza durerii. Aceasta fu afectată de o rafală nemaivăzută însă dispăru de cum ajunse la fereastra unde Vânătorul nu de mult se aflase iar apoi se adăpostise după zid.

• Tu nu eşti un tip normal nu ? îl întrebă Keffreth cu zâmbetul pe buze. Să ştii că vânătorul mi-a fost un camarad bun.
• Stai departe de mine. Urlă Arkay şi privi în jos.
• Nu ai de  ce să-ţi faci griji, el este deja mort. Tu nu poţi să vezi asta dar eu pot.
• Dar cum? S-a ascuns după zid.
• Ar trebui să ai mai multă încredere în prietenul tău înnaripat, eu îl pot vedea şi pe el.
• Acvi… cum, doar ce a fost ucis… e aici?
• Chiar deasupra ta. Ce credeai că rafalele alea sunt cauze ale naturii?

Ceilalţi nu-şi explicau ce se întâmplă până când totul le-a devenit foarte clar. Un alt  cavaler negru a ieşi cu corpul Vânătorului din clădirea principală a fortului. Murise, săgeata încă mai era împlântată în ţeasta s-a. Urale şi urale din nou, însă Arkay nu se mai putu bucura de ele căci leşină instant.

• Ce i-ai făcut din nou Keff? Îl întrebă un alt cavaler negru.
• De data aceasta nu eu i-am făcut, ci i-a făcut otrava cu care Vânătorul îşi ungea săgeţiile.
• Lasă-l să moară atunci, afurisitul ne-a omorât un camarad.
• Doar priveşte-i ochii şi taci! Îi zise Keffreth

Lordul ieşi atunci în faţă.

• Ştiu pentru ce a-ţi venit, o să vă dăm ce vreţi şi vă rog plecaţi. Nu e vina noastră am fost forţaţi.
• Chiar, pentru ce am venit ? întrebă Heris, unul dintre cei şase cavaleri rămaşi.
• Ştiu că aţi venit după cufăr. Dar am fost forţat să-l păstrez. Nu spre binele meu, vă rog să înţelegeţi. Am susţinut cauza Ţinutului Negru de a elimina monedele de pe tot cuprinsul lumii. Nu aduc decât leneşi bogaţi iar oamenii mor de foame, plus de asta mai si creează atâtea şi atâtea războaie. Am statutul de Lord în modestul meu tărâm şi niciodată nu am luat taxe sau să impun un sistem monetar. Fiecare ţăran ne aduce nouă, celor care le-am dat pământul şi-i protejăm cât poate, cât le este în plus, iar nouă ne ajunge încă este prea mult iar atunci îi ajutăm cu ce ne rămâne chiar şi nouă pe cei săraci. Să se pună pe picioare. Dar voi aţi venit după cufăr. Vă rog, înţelegeţi, am fost forţat să îl păstrez şi să-l înapoiez într-o anumită zi. Nevasta mea a fost răpită de Congregaţia Oraşelor Lehice. Dacă nu eram de acord să ascund cufărul acesta de Ţinutul Negru care vrea să elimine sistemul monetar, la momentul acela soţia mi-ar fi murit. Dar acum ce mai contează? Am veşti de la spionii mei că soţia mea a murit oricum, am fost folosit, am fost lăsat fără moştenitor, nu mi-a mai rămas decât acest băiat care mi-e ca un fiu şi mă învaţă carte. Nu mai pot trăi decât în poveşti , sunt bătrân. Vă rog, luaţi cufărul şi plecaţi fără a face vărsare de sânge.
• Ia te uite ce surpriză… Un cufăr…Bătrâne, îţi vom aduce mai multă glorie decât poţi spera, dar asta vom vorbi deseară. Vom mai rămâne aici un timp. Ne ocupăm noi de festin, eşti invitat în propria ta sală la o petrecere în cinstea corectitudinii tale şi ale virtuţilor. De rănile acestui băiat mă voi ocupa eu. Il vei vedea deseară ca nou. Ziase Keffreth scurt si la obiect.

Mulţimea nu înţelegea ce se întâmplă. Nu erau luaţi prizonieri, castelul nu le era luat, dar pentru ce îi mai atacaseră ? Tot ce puteau ghici era cauza cufărului cu monezi despre care ei habar nu aveau. Ceilalţi soldaţi păreau a fi nişte simplii mercenari, mai multe bande de mercenari chiar. Iar acum plecau bandă după bandă. Plata lor se făcuse înainte de asediu cu mult timp pe când planul complicat a lui Heris fusese spulberat de Keffreth care zise „atacăm şi gata, Vânătorul se ocupă de poartă”. Orele treceau iar Arkay era între vis şi realitate, luna plină urca tot mai mult pe bolta cerească în timp ce Keffreth îi administra antidotul. Arkay se trezi brusc, speriat.

• Trăiesc? Întrebă acesta.
• Da… ţi-am administrat antidotul…acum nu mai am nevoie de el oricum.
• Mulţumesc…dar de ce ? De ce mi l-ai dat? Ţi-am ucis prietenul.
• Pentru ce crezi că păstram antidotul acesta? In ultimul timp vânătorul o luase razna, de când îl ştiu nu mi s-a părut o persoană de încredere. Nu m-a trădat niciodată însă şi îmi pare rău pentru el. Asta e.
• Norocul meu că nu l-ai crezut de încredere. Ce o să se întâmple cu noi acum?
• Pentru tine am ceva mai special, ceilalţi îmi vor urma planurile dar tu trebuie să mă asculţi. Îi zise Keffreth privindu-l cu ochi-i argintii.
• Despre ce este vorba?
• De ce nu priveşti mai bine peisajul în loc să-ţi pui atâtea întrebări? Am să-ţi arăt ce nu poţi vedea nici chiar tu. Dar ai să înveţi. Priveşte prin ochii mei. zise Keffreth deschizându-şi ochii care îi începură să sclipească.

Ii deschidea tot mai larg. Arkay privi spre luna de afară care îi lumina camera situată în cel mai de sus nivel al fortului. Nu ştia ce voia să spună Keffreth cu asta, nici măcar nu îl cunoştea, dar auzise atâtea despre el. Putea jura că nu e de glumă… şi de ce tocmai lui i se întâmplau astea. Aerul începu să se răcească, iar acum amândoi suflau aburi. Ochii lui Keffreth emanau gheaţă, gheaţă care dacă ar fi atins-o l-ar fi făcut bocnă. Keffreth îi observă ezitarea şi îi făcu un semn să se grăbească ca şi cum nu ar mai putea menţine mult această stare. Arkay privi uşor spre ochii lui, tot mai adânc, până se trezi privind în gol o oglindă. Se vedea pe el însăşi, nimic deosebit, doar că rănile nu-i mai existau…şi… mai era ceva. Ceva care îl făcu pe Arkay să sară din pat şi să se uite în sus. Cu lacrimi de fericire în ochi spuse.

• Este aici. Acvi  este aici, am văzut-o. Spune-i că-i mulţumesc.
• Poţi să-i spui chiar tu, te poate auzi.
• Dar cum ? Cum se poate aceasta, este vreun truc?
• Este doar Divinitatea. Se pare că nu este orice Acvilă. A dat viaţa ei pentru a ta iar Divinul i-a permis să rămână printre noi cât timp va vrea. Se pare că a rămas pentru a-ţi purta de grijă. De aceea a ratat a doua şi a treia oară vânătorul, aripile spiritului au creat rafale de vânt care au deviat săgeţile. Inclusiv pe a ta care a ricoşat după zid şi a nimerit ţinta.

Cât timp Arkay era încă în starea de şoc Heris şi ceilalţi cavaleri pregăteau ospăţul spre surprinderea celorlalţi cărora nu le venea să creadă cele întâmplate.

Când Arkay cu Keffreth coborâră jos în sala lordului, Frederik pregătea masa împreună cu cavalerii. Era singurul care îi ajuta, restul stăteau şi se holbau, alţii mai îndrăzneţi îi luau la mişto sau făceau planuri să-i asasineze însă nu ar fi avut curajul necesar. Lordul îi ieşi în cale lui Arkay strângându-l în braţe ca pe un fiu.

• Mă bucur că eşti bine Arkay. Iţi mulţumesc cavalere dar acum aş avea şi eu nişte întrebări de pus.
• Mai întâi ne rezolvăm setea de vin iar apoi de întrebări mărite lord.

Tuturor le fu ochii cât cepele când îl auziră pe Keffreth spunându-i aşa Lordului Tybalt. Acestuia nu-i displăcură formalităţile niciodată dar îşi păstră o anumită precauţie.

 Fuseseră invitaţi toţi cei ce fuseseră la asediu din partea Tărâmului de Apus chiar şi tăranii din împrejurimi dar aceştia se ospătau afară în curtea fortului. Majoritatea, oameni simplii veniseră deoarece li s-a promis o explicaţie. Un asemenea eveniment nu putea fi ratat aşa că veniseră cu mic cu mare. Totodată se cinsteau şi morţii care căzuseră în bătălie.

Lordul termină de mâncat aşa că toţi după obiceiul locului încheiară de îndată. Cavalerii negrii înfulecau în continuare însă dintre ei Keffreth se oprise din mâncat şi îl privi pe lord. Acesta ştiu ce avea de făcut aşa că împreună cu Arkay şi Frederik aduseseră cufărul de la subsol. Arkay nu mai avea nici o rană şi bănuia că ar fi avut vreo legătură ochii lui Keffreth cu asta.

Cufărul fu aşezat în mijlocul sălii iar la comanda Lordului fu deschis. Mulţi nu mai văzuseră monede până atunci. Obiceiul cumpărării sau a vânzării se producea prin schimb de mărfuri. Voiai 5 ouă, duceai o găleată de lapte şi aşa mai departe.

• Vă rog, luaţi-le şi plecaţi. Noi trebuie să ne pregătim pentru un nou asediu. Cel care va avea loc când Congregaţia oraşelor Lehice îşi vor vrea monezile înapoi.
• Bătrâne, i se adresă Keffreth lordului de data asta ceva mai direct. Pământul pe care domneşti tu, e pământul strămoşilor mei şi ai tăi, odată am fost mari cuceritori. Fii călătorilor vântului, am venit peste Marea Ingheţată şi am luat Nordul acestui frumos Pământ. Ce s-a întâmplat cu măria ta  ? Ţinutul Negru te-a îmblânzit pe tine şi strămoşii noştri încă din vremea creaturilor mitologice. Congregaţia Oraşelor nu era decât o biată Adunare Sătească care tremura în faţa voastră. Dinastia Kaidan, o altă ramură a călătoriilor vântului care acum are stindardele ridicate demne. Tatăl meu, lordul Lothar m-a trimis la Castelul Negru. Să fiu elev bun a zis el. Dar măria ta, nu pot să-mi văd pământurile slăbite. Vă numeau acolo cel mai fragil ţinut de care trebuie avut mare grijă căci până şi o bandă de bandiţi ar putea pune mâna pe el.
• Şi asta a-ţi făcut voi.
• Exact, asta am făcut, spre binele vostru şi nu în interesele Castelului Negru. Vreau să-mi văd naţia măreaţă cum a fost odată. Să nu o mai văd ruptă în bucăţi, o hegemonie să aducă pacea iar neghiobia şi comerţul să dispară odată pentru totdeauna căci fiecare poate produce cu aşa pământuri bogate fix de cât are nevoie, ba mai mult poate produce în plus. Prietenii mei de aici pot să-mi confirme planul. Şi încă  ceva, nimeni nu trebuie să afle că suntem aici. Vă vom ajuta noi cu nenorociţii ce vor veni după monede. Măria ta, te rog a ne primi în Castelul tău.
• Va trebui să-mi depuneţi un jurământ de vasalitate. Scopurile voastre sunt cele mai nobile.
• Aceasta nu va fi posibil! Zise Heris cu blândeţe, noi i-am jurat vasalitate lui Keffreth.
• Fie cum vreţi, haideţi băieţi să cinstim această alianţă cu nişte pahare şi daţi frâu  liber vorbirii căci mulţi sunt aici care vor să afle măreţele voastre poveşti de război.

Timpul trecea iar butoaiele de vin se goleau treptat iar apoi altele noi le luau locul. Nici unui ţăran nu îi era permisă intrarea în castel dar asta nu le dădea un motiv pentru a nu se simţii bine. Petrecerea afară era chiar mai încinsă decât înăuntru. Arkay ieşi să i-a o gură de aer iar Frederik îl urmă. Când îl văzură cei de afară un nou val de urări îl copleşi. Trecu printre focurile de tabără simţind mirosul îmbietor al cărnii de porc fript şi a celorlalte bunătăţuri. Ieşi încet din castel.

• Arkay, unde mergi? Stai aşa puţin, nu mă face să fug după tine. Îi zise suliţaşul mergând într-un ritm alert.
• Am nevoie de puţin aer. Te poţi întoarce.
• Nu te las singur, voi veni cu tine.
• Urmează-mă atunci, avem drum lung, dar ţine-te bine, nu ştiu dacă ne poate duce pe amândoi.
• Cine să ne ducă? Întrebă Frederik pe un ton amuzat când deodată simţi ceva cum îl prinde de umeri, ceva nevăzut iar în momentul următor zbura.
• Nu că-i tare ?
• Ce-i asta, eşti nebun, da … sau am băut prea mult, nu mai pun în gura mea vin vreodată, m-a pus în cap iar acum cred că zbor.
• Păi chiar zbori fraiere! zise Arkay doar ca să îl tachineze. Ai băut şi bere?
• Trebuia să-mi aduci tu aminte. De obicei totul se învârtea cu mine…dar acum e rău…e rău foarte, pământul se îndepărtează, şi tu…şi tu zbori…şi totul se leagănă, e rece…e foarte rece. Mă duc să dorm. Zise Frederik mişcânduşi picioarele în gol dând să plece în încăpăţânarea lui.
• Aşa aşa, ia-o la stânga şi tot în faţă Fred… vezi să nu te împiedici … te cam legeni.
• Nu văd nimic, şi de ce a început vântul să bată aşa de-odată, ce l-a apucat?
• Nu ştiu, e sezonul! Zise Arkay râzând în hohote de inocenţa prietenului său.

Acvi îi purta pe aripile vântului iar Frederik parcă halucina în continuare, nevenindu-i să  creadă trecea de la o extremă la alta. Ba râdea haotic, ba se smucea, ba alerga în gol stârnindu-i amuzamentul lui Arkay şi mai tare. Când ajunseră simţi din nou pământul sub picioare şi căuta cu privirea cetatea dar nu o mai vedea, decât satul său natal precum şi a lui Arkay.

• Cum naiba am ajuns aici? întrebă Frederik
• Ai alergat tot drumul vrând să ajungi la castel.
• Noi chiar am zburat! Noi chiar am zburat Arkay. Ştiam eu că magia nu a dispărut. Pot să o fac din nou. Zise el sărind în sus fără nici un rezultat.
• Mai încearcă odată îi zise Arkay trăgând cu ochiul în sus unde ar fi bănuit că se alfă Acvi.

Când Frederik încercă a doua oară simţi din nou cum pământul se îndepărtează şi urlă, ţipă, plânse de fericire.

• Pot să zbor, chiar pot să zbor!
• Nu mai fă mişto de el Arkay, e un băiat bun zise lordul ieşind deodată de după Fagul împăratului.

Keffreth era şi el prezent şi îşi râdea singur de inocenţa suliţaşului. Era precum un copil. După ce Frederik atinse pământul Arkay îi explică în câteva cuvinte despre ce este vorba iar acesta se simţise foarte jenat mai ales că se afla în prezenţa lui Keffreth Ochi de Argint.

Se aflau singuri acum, puteau sta de vorbă, Frederik nu era programat întâlnirii însă fuse acceptat, stârnea deseori amuzamentul şi dacă tot venise până acolo…Luna plină lumina fagul iar ochii argintii ai lui Keffreth erau mai ascuţiţi ca niciodată. Privea marele copac şi îl recunoştea. Era simbolul vieţii şi al puterii binelui. Nu făcu nici o plecăciune în faţa lui precum făcură lordul, Frederik şi chiar şi Arkay. Nu era un simbol pentru el, reprezenta ţinutul negru. Reprezenta un strămoş de-a lui care le-a întors spatele pentru nişte pământuri mai bune. Un conducător care a dezbinat Călătorii Vântului în două…Dinastia Kaidan şi Ţinutul Apusului iar apoi a format pentru el Ţinutul Negru. Nu voia prea multă putere să cadă asupra unei singure persoane aşa că a divizat puterea. Acest lucru Keffreth nu-l suporta aşa că rămase indiferent faţă de copac.

• Arkay, te-am chemat aici pentru a-ţi spune ce se petrece. Frederik, ai şi tu privilegiul de a asculta însă nu vei sufla o vorbă. începu pe un ton misterios discuţia Lordul.
• Desigur…nu că aş putea să zbor şi să îi anunţ pe toţi în gura mare. zise Frederik stârnind râsul celorlalţi şi tot aerul mistic pe care încercă să-l producă lordul se făcu praf.
• Tot ce s-a petrecut azi nu a fost decât un circ. O aranjare a situaţiei făcută în aşa fel încât să inspire şi frica dar să le şi aducă la cunoştinţă că avem acelaşi scop. continuă lordul.
• Cum vine asta?
• Keffreth m-a contactat înainte cu ceva timp şi mi-a relatat planul său. Te-am rugat să mă înveţi să scriu şi să citesc în parte pentru a putea menţine o corespondenţă cu el. De câte ori nu ştiam un cuvânt te întrebam pe tine şi îi scriam. Poporul nostru a fost măreţ în trecut Arkay, acum nu mai face două parale, Ţinutul Negru ne-a impus reguli clare, Triburile din Sud deşi împărţite s-ar putea uni odată iar asta ar fi dezastruos pentru noi. Circul de azi a fost creat pentru a lăsa un efect în mintea supuşilor mei. Cum i-ai putea mobiliza mai bine altfel? Le-am arătat ce ar putea păţii dacă nu ar fi de acord, şi le-am arătat mai apoi iubirea, ca şi cum au fost scăpaţi de un rău major. Am luat această decizie când am aflat vestea morţii soţiei. Lordul Lothar, tatăl lui Keffreth nu a fost de acord cu planul acesta, de a uni Dinastia Kaidan cu Ţinutul Apusului din nou, dar Keffreth a fost. Nu este în ton cu vechea dorinţă a primului bard a spus lordul Lothar. Puterile trebuie să fie împărţite a mai spus el. Dar ce poate să însemne asta pentru noi ? Extincţie? Cele trei triburi din Sud dau semne de unire. Tribul Piraţilor şi a Jefuitorilor din Munţi se mai înţelegeau însă de Tribul Furilor nu puteau să se atingă. Acum însă au ajuns la un armistiţiu de pace. Cât va mai dura până să se unească ?
• Vă spun eu că nu mult. interveni Keffreth. Castelul Negru nu făcea altceva decât să ne trimită în misiuni ordinare. Prinde un hoţ, salvează un sat, construieştele pescarilor turnuri în mijlocul mării pentru a putea pescui mai bine. Altădată Cavalerii Negrii se luptau cu cele mai fioroase creaturi mitologice iar acum le îmblânzim.
• Ce vrei să spui cu asta ? Intrebă Frederik cu ochii cât cepele.
• Ee… ziceam şi eu aşa … era o metaforă. Şi Arkay, nu mă înţelege greşit, lupta ta cu vânătorul nu era ceva stabilit… nebunul s-a încăpăţânat să nu-şi rateze nici o ţintă toată viaţa. I-am spus eu mai demult că tocmai cel pe care îl vei rata îţi va aduce moartea şi spre surprinderea mea mi-a zis că măcar va rata numai unul.
• Dar ticălosul mi-a ucis prietenul.
• Acvi îţi este mult mai de folos în starea asta. Prin antrenament o să îl poţi vedea, dar numai în nopţile cu lună plină, iar apoi, dacă ochii îţi vor ajunge ca şi ai mei… vei reuşi să o vezi tot timpul. Îi zise Keffreth dându-i speranţă.
• Frederik, Arkay v-a fi văzut de acum înainte precum un erou aşa că nu se va vorbi liber în preajma lui. Aici intervii tu. Te implici printre ceilalţi şi afli tot, nu cumva ca cineva să sufle vreo vorbă de prezenţa cavaleriilor negrii cui nu trebuie.
• Da stăpâne !
• Nici o glumă de data asta Frederik? Îl întrebă Keff.
• Cu asta nu e de glumă, acum ştiu că voi chiar vorbiţi serios, m-aţi păcălit şi pe mine total, dar m-am lămurit acum. Mulţumesc că-mi daţi prilejul acesta.
• A, era să uit, mâine cavalerii negrii v-or pleca şi vor spune că tot asediul acesta a fost doar un test din partea Ţinutului Negru. Vor lăsa un avertisment pentru întărirea fortăreţei. Vor spune că au venit să ne arate cât de uşor puteam fi cuceriţi şi că ne trebuie mai mulţi oameni în caz că ne atacă Ţinutul Lehic. Vor lua cufărul şi-l vor ascunde noaptea aici, în scorbura de sub fag unde se crede că a rămas lira primului împărat şi nimeni nu a intrat vreodată de frică că vor mai găsi creaturi mitologice căci se zice că aici au fost sustrase toate după cântecul bardului iar apoi Universul a avut din nou pace. Este un loc bun de ascunzătoare. Voi doi vă veţi mai uita ca nimeni să nu caute în scorbură.
• Dar mărite lord…eu mă mai jucam înăuntru când eram mic…probabil şi alţi copii fac acelaşi lucru precum atunci.
• Şi cât de departe ai ajuns ?
• Cât de adânc am putut, de la un moment dat nu mai este aer şi e întuneric. Era chiar să mor odată.
• Asta pentru că nu eşti cavaler negru îi zise Keffreth lui Arkay. Cel puţin nu încă. Noi vom putea duce cufărul mai departe, nu va fi o problemă. La momentul potrivit vom avea nevoie de el însă până atunci trebuie să punem la punct fortul, recrutăm noi oameni, îi antrenăm, numim noi posturi iar pe Frederik îl facem căpitan al suliţaşilor. Avem nevoie de cavalerie, un ordin cavaleresc, mai mulţi oameni care să migreze în zona noastră şi să lucreze pământurile. Sunt multe de făcut.
• In timp de pace pregăteşte-te de război! Zise lordul cu multă mândrie.

Acesta fu mesajul pe care Arkay i-l dădu să-l citească iar el îşi bătu-se capul toată ziua. Nu era în limba lor, era în limba veche a Călătoriilor dar el reuşise să-i dea de cap până la urmă. Zilele ce aveau să vină aduceau multe schimbări în domeniul lor şi toate se rezumau la acest mesaj. ” In timp de pace pregăteşte-te pentru război”

(to be continued)