Filme de la TIFF: partea a II-a

A trecut deja o săptămână de când s-a terminat TIFF-ul şi cum am promis în mai multe rânduri, revin cu impresii de la alte 5 filme pe care le-am văzut la festival. Despre primele 5 puteţi citi aici.

nick cave

20000 de zile pe pământ: În documentarul 20000 Days on Earth se creează un cadru în care Nick Cave poate să îşi expună în voie ideile, teoriile, învăţăturile şi să demonstreze încă o dată că el e întruparea lui Dumnezeu. La fel cum Iisus, după înviere, a mâncat peşte cu apostolii săi ca să arate că e uman şi viu, şi Nick Cave apare într-o scenă în care mănâncă ţipar şi paste cu Warren Ellis, singurul apostol care i-a rămas. Asta ne face să realizăm că oricât ar fi el de divin, e totuşi made of flesh. El ţine câteva discursuri legate de lucruri importante în viaţă, cum ar fi memoria, sinele, creaţia, dar ce m-a atins cel mai tare (după piesa Higgs Bosson Blues care o să mă atingă de fiecare dată cum n-a facut-o nimic altceva) a fost descrierea momentului în care a cunoscut-o pe soţia sa, Susie. Sunt o romantică, ştiu. Istorisirile din vremurile când era tânăr, scenele din maşină, când este „bântuit” de Ray Winstone, Kylie Minogue sau Blixa cu care are nişte conversaţii intime şi imaginile de la înregistrările mult apreciatului Push the Sky Away se întrepătrund şi alcătuiesc o poveste pe care nu trebuie să fii fan Nick Cave ca să poţi să o apreciezi. Dar mai bine dacă eşti. Iar dacă l-ai văzut până acum live sau dacă ţi-ai dorit asta, după vizionarea acestui film vei avea un imbold să-l urmăreşti în toate colţurile lumii pentru a mai prinde un concert de-al lui.

blue

Ruina albastră:  Un homeless pe nume Dwight află că ucigaşul părinţilor lui a ieşit din închisoare şi porneşte pe urmele acestuia pentru a avea parte de o dulce răzbunare. Dar fapta sa nu se lasă fără consecinţe, cele două familii continuându-şi sângerosul duel care până la urmă aflăm că a pornit de la un act de iubire dintre tatăl homeless-ului şi mama ucigaşului. Dwight, jucat excelent de Macon Blair, nu e genul de om care să vorbească prea mult şi asta face din el un personaj misterios pe care te chinui să îl auzi şi să îl înţelegi, să îi înţelegi suferinţa şi “drive”-ul din spatele a tot ceea ce face. Astfel, dacă acţiunea în sine, nu prea mi-a trezit interesul şi nu m-a ţinut în suspans cum i-a ţinut pe alţii, personalitatea lui Dwight cu siguranţă a făcut-o. În rest, avem parte de scene cu sânge mult, câteva replici bune şi nişte întorsături de situaţie mai mult sau mai puţin previzibile.

l-ecume-des-jours-05-2013-4-g

Spuma zilelor: Am tot amânat să văd filmul ăsta şi sincer aveam emoţii, gândindu-mă că e aproape imposibil să se facă o ecranizare ok după Boris Vian. Eram curioasă de cum va arăta pianococktail-ul şi aşteptam să aud pe soundtrack Chloe a lui Duke Ellington. În rest, nu aveam alte aşteptări, cu excepţia uneia singure: să-mi violeze expectanţele, cum a făcut-o la vremea lui şi romanul L’ecume des Jours. Acest lucru s-a întâmplat într-o mare măsură, Gondry reuşind să construiască acea lume guvernată de propriile reguli, în care imaginaţia şi fantezia sunt elementele necesare de care trebuie să dispui pentru a putea să o accesezi. Din punct de vedere vizual, Spuma zilelor este un deliciu, numeroasele efecte speciale facând din povestea de dragoste dintre Chloe (Audrey Tatou) şi Colin (Romain Duris) o poveste cum nu s-a mai văzut. Când totul e bine, spectatorului i se transmite un good feeling ca şi cum el însuşi ar fi îndrăgostit. De la aflarea veştii că Chloe suferă de nufăr la plămân, suferim alături de ea şi am vrea să contribuim la însănătoşire, cumpărându-i frumoasei Audrey nişte flori. Adevărul e că după TIFF-ul ăsta şi eu cred că am un nufăr la ficat, dar nu îmi aduce nimeni flori. Ca o concluzie, cred ca Michel Gondry s-a descurcat admirabil în dificila sarcină de a ilustra suprarealismul lui Boris Vian şi sper ca până la urmă Gondry să ajungă să ecranizeze şi Ubik-ul lui Philip K. Dick. 

EEGA

Musca: Apropo de lumi fantastice, Eega este un basm indian în care totul este posibil, şi nu exagerez când zic “totul”. Un milionar întâlneşte o fată  care nu îi cade imediat la picioare şi asta îi aţâţă interesul. Dar fata respectivă deşi nu o arată, este îndrăgostită la rândul ei de altcineva, de un băiat care a umblat după ea 2 ani şi tot nu şi-a pierdut speranţa. Băiatul este omorât de milionar şi se reîncarnează într-o muscă, hotărât să se răzbune. Cu un aşa scenariu, probabil nimeni n-ar crede că Musca poate fi un film bun, însă e atât de entertaining şi amuzant încât eşti dispus să treci peste orice clişeu. Am urmărit cu sufletul la gură lupta eroului pentru a restabili dreptatea şi nu mi-am dat seama cum au zburat  cele 2 ore şi jumătate. Tot fără să-mi dau seama, la ieşirea din cinema fredonam “Eega, eega, eega”.

good

Good Vibrations: Titlul filmului m-a dus cu gândul la Beach Boys, iar când am citit synopsis-ul, deşi nu are nicio legătură cu aceştia, mi-am zis că trebuie să îl văd. Acţiunea are loc în Belfast, în anii ’70, în timpul conflictelor politice cunoscute sub numele de The Troubles (belelele).Terri Hooley îşi deschide un magazin de discuri într-o zonă deloc “safe” şi descoperă muzica punk prin intermediul unei trupe pe care hotărăşte să o managerieze. Terri ajunge să aibă propria casă de discuri şi pe întreg parcursul filmului sunt prezentate ascensiunea şi declinul irlandezului, numit naşul punk-ului. Declin e mult spus, pentru că oricât ar fi de maniac, Terri  reuşeşte să deţină cât de cât controlul şi cea mai mare calitate a lui este că nu dă doi bani pe partea financiară din toată povestea. Chiar dacă personajele, atmosfera, umorul din film au părut promiţătoare, Good Vibrations cade în capcana în care multe filme biografice cad: ajunge să se transforme într-o dramă banală, care se vrea a fi filosofică, revelatoare şi inspiraţională dar eşuează în acest demers. De asemenea, filmul vrea să acopere o gamă largă de aspecte din diverse domenii (de la politică, la scena muzicală, la conflicte maritale) şi tocmai de aceea o face doar schematic. Partea cea mai bună a lui rămâne muzica, pe lângă mai puţin cunoscutele trupe de la Good Vibrations Label, îi putem auzi pe soundtrack pe David Bowie, Hank Williams, Ramases sau Suicide. Interesante sunt şi apariţiile unor personaje care îi interpretează pe John Peel sau Siouxie Sioux dar acestea, din păcate, sunt episodice, respectiv foarte episodice.

FacebookGoogle+Twitter

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress