Dacă te trezeşti târziu şi nu înjuri că ai pierdut filmul de la 10 din cauză că ai stat prea mult la party, dacă mergi pe o terasă şi ţi-ai pierdut orice speranţă că la masa alăturată ai putea să le vezi pe Anamaria Marinca, Cristina Flutur sau Ana Ularu, dacă ai totuşi un scurt impuls de a verifica programul TIFF să vezi ce filme ţi-ai programat pe ziua aceasta, dacă te cuprinde un sentiment de nostalgie şi de emptiness când îţi dai seama că, de fapt, it’s all over înseamnă că încă o ediţie a festivalului s-a încheiat şi s-ar putea să suferi de post-TIFF depression. Încerci să mai păstrezi viu spiritul lui urmărind ce poze s-au mai postat pe Facebook sau povestind cu ceilalţi despre filmele şi atmosfera ultimelor 10 zile. Şi poate sunt printre voi care mai citesc articole despre filmele de la TIFF, aşa că azi voi scrie câteva rânduri despre nişte filme care într-o măsură mai mare sau mai mică se leagă de ideea de diferenţă de putere, dominanţă şi submisivitate, victimă şi călău, master and servant, pentru că se pare că a existat acest pattern la ediţia de anul ăsta TIFF.

Despre oameni şi cai: În filmul islandez Hross í Oss  caii, docili şi supuşi şi oamenii stăpâni mai mult pe cai decât de situaţie interacţionează în aşa fel încât nu mai faci diferenţa dintre cele două personaje, omul şi animalul. Cu un umor negru delicios, sunt prezentate mai multe întâmplări din viaţa unor ţărani, fiecare din acestea având ceva amuzant, dar în acelaşi timp portretizând trăsături profund umane. În mediul lor, nici faptul că oamenii se raportează la cai ca la nişte fiinţe umane, nici faptul că animalele reuşesc să le trezească emoţii cum ar fi gelozia sau că aceştia se luptă să domine şi să-şi menţină controlul asupra cailor nu par a fi exagerate sau deplasate. Chiar dacă relaţia oamenilor din acele locuri cu caii pare a fi una armonioasă, de multe ori oamenii folosesc ca pe nişte obiecte, instrumente caii pentru a-şi atinge scopurile, de la scopuri legate de suprevieţuire, la altele hedonice, cum ar fi să facă rost de alcool. În filmul ăsta imaginile sunt superbe, soundtrack-ul la fel, dar probabil majoritatea membrilor grupărilor de genul PETA nu ar putea trece peste unele scene de violenţă prezentate.

Tom la fermă: spre deosebire de J’ai tue ma mere şi, din câte am înţeles, Mommy, în Tom à la ferme nu este descrisă relaţia personajului principal cu mama lui ci a acestuia cu mama şi fratele iubitului lui mort. Cel din urmă, violent şi cu probleme de control al furiei, ajunge să trezească în Tom sentimente contradictorii, relaţia lor fiind una de victimă-călău şi, inevitabil, de co-dependenţă. Oricât de disfuncţională ar fi aceasta, lui Tom îi este greu să renunţe la ea. În film apar de multe ori trimiteri la ideea de adevăr, fie explicit prin replicile personajelor, fie implicit prin sugestii mai mult sau mai puţin subtile (un bar care se numeşte „Les Vrais Affaires”, un poster cu inscripţia “Feel real” ) şi te face să te intrebi dacă preferi adevăruri confortabile sau chiar adevăruri. Această poveste despre nevoia de a ţi se spune adevărul sau nevoia de a fi minţit se dezvoltă lent şi e prezentată cu mai puţin stil decât eram obişnuiţi. Scena tango-ului, în schimb, a fost savuroasă şi jocul actoricesc foarte bun. Din păcate, soundtrack-ul, unul din punctele forte ale filmelor lui Dolan nu s-a făcut remarcat, excepţie făcând doar piesa Going to a town lui Rufus Wainwright din final. E bine că Dolan nu se plafonează şi nu se limitează la nişte idei care au avut la un moment dat succes, chiar el spunea că vrea să experimenteze, dar sper ca Mommy să fie mai apropiat ca stil de primele filme ale canadianului.

Străinul de pe malul lacului: Toată acţiunea filmului L’inconnu du lac se petrece pe o plajă de nudişti unde merg homosexualii la agăţat. Franck, personajul principal, după câteva încercări nereuşite de a se combina, cunoaşte un tip fascinant dar „luat”, Michel, de care se îndrăgosteşte. Între timp, leagă o prietenie cu Henri, un bărbat straight care va ajunge să îi satisfacă nevoile pe care Michel din dorinţa de libertate şi de a nu se ataşa prea tare, nu reuşeşte. Ingredientele principale ale acestui film sunt sexul şi suspansul. Şi se leagă foarte bine una de alta. Michel îşi omoară iubitul în lac, scenă pe care o suprinde Patrick, iar de aici lucrurile devin interesante. Patrick, atras prea tare de Michel, nu mai este capabil de a evalua riscurile la care se supune când alege să înceapă o relaţie cu acesta, sau poate acest aspect face ca relaţia lor să fie şi mai incitantă. Cum spuneam mai sus, şi filmul acesta se leagă de noţiunea de dominanţă-submisivitate, Michel având tot timpul the upper hand, fiind conştient de efectul pe care îl are asupra partenerului său. Acestă joacă de-a şoarecele şi pisica trebuie să aibă şi un final şi aşteptarea deznodământului devine tot mai apăsătoare pe măsură ce se derulează acţiunea. Nu ştiu dacă scenele de sex, foarte multe şi explicite (aş recomanda filmul ăsta comisiei care a interzis Nymphomaniac-ul), mai relaxează atmosfera sau o face mai încărcată, asta cred că depinde de fiecare. Ce mi s-a părut intrigant e că deşi cel mai probabil intenţia regizorului era de a ironiza oarecum modul în care sunt percepuţi homosexualii de marea majoritate (ex: un homosexual ar trebui să arate într-un anumit fel; indiferent ce se întâmplă, pot să moară şi oameni, homosexualii vor numai să şi-o tragă) foarte mulţi vor pleca de la filmul ăsta cu stereotipuri şi mai puternice legate de bărbaţii gay. Dar să lăsăm aspectele astea la o parte, vă mai spun doar că vizual L’inconnu du lac este foarte frumos şi vă avertizez că nu doar cadrele sunt lungi în filmul ăsta.

R100: Una din replicile memorabile ale acestui film sună aşa: „People tend to divide things into two categories, then they decide which group they belong to. It provides them with an identity and a sense of security.” Acest lucru se aplică şi în cazul S&M, la un nivel mai concret sau mai abstract, fiecare dintre noi suntem sadici sau masochişti. Personajul din R100 face parte din a doua categorie şi decide să intre pe o peridoadă de un an în clubul intitulat sugestiv Bondage. Dacă până acum nimic nu pare ieşit din comun, ce urmează după e deopotrivă şocant şi plin de umor. Lucrurile o iau razna şi sunt duse până la o extremă greu de acceptat de către unii. Reacţiile din sală de genul “What the fuck???” au fost frecvente şi era clar că R100 e love-it-or-hate-it-kind-of-movie. Eu mă încadrez în categoria „love it”. Revenind, deoarece categoriile în sine, nu există, ele descriu doar condiţiile necesare pentru ca ceva să facă parte dintr-o anumită grupă de obiecte, este uşor să treci dintr-o categorie în alta. Chiar dacă una din regulile clubului era “You must always be submissive” această trecere i se întâmplă şi personajului nostru, răzvătindu-se împotriva celor care îl umileau şi torturau şi devenind el însuşi un sadic. Partea din film în care o comisie de rating dezbate, comentează şi găseşte tot felul de incongruenţe în R100 este foarte amuzantă, iar concluzia la care se ajunge este că trebuie să ai 100 de ani ca să înţelegi filmul ăsta, de unde şi titlul de R100.

Lupoii cei răi: Filmul israelian Big Bad Wolves, pe care însuşi Tarantino l-a pus pe lista filmelor “must” ale anului 2013 spune povestea unui presupus pedofil care este prins şi torturat de către tatăl uneia din victime, în speranţa că acesta îi va dezvălui un secret, şi anume unde se ascunde capul retezat al fetiţei lui. Tatăl doreşte răzbunare şi îşi propune să-l trateze pe pedofil exact cum trata el micuţele fete, mai puţin partea cu violatul. Doar la sfârşitul filmului aflăm dacă cel supus torturii este sau nu vinovat, iar pe parcurs, ca spectator, eşti pus în situaţia de a da propriul verdict: cel toturat acceptă să i se rupă degete şi smulgă unghii fie din cauză că e într-adevăr psihopat şi nu este motivat să evite pedeapsa, nu îi este frică de durere şi suferinţă, fie cel care-l torturează se înşeală în privinţa lui şi acesta nu are răspunsul pe care tatăl victimei îl caută. Pe langă cele două personaje, al treilea personaj, un poliţist se află în aceeaşi poziţie ca spectatorul, decizia lui fiind cea care poate schimba cursul întâmplărilor. Sângeros şi crud, Big Bad Wolves te face să asişti la o luptă fizică şi psihologică în care puterea şi controlul se deplasează dintr-o parte în alta.