Bună ziua, dragilor! În sfârșit o ediție Friday I’m in Love la o oră decentă (doar e sesiune, ce altceva mai bun de făcut am?) la care vă invit călduros să participați. Citisem undeva că dacă anul 2013 a fost „the gayest year ever„, anul 2014 va fi transgenders’ year. Din punct de vedere muzical, această previziune pare să se adeverească: Mina Caputo a scos primul album de când a scăpat de tot de numele de Keith, Planningtorock cântă pe primul single de pe albumul All Love’s Legal că „gender is just a game” sau „gender is just a lie„, iar reprezentatul Austriei la Eurovision e o divă finuță și cu barbă. Ei bine, nici trupa punk Against Me!, pe care o avem azi invitată, nu face excepție: albumul lor proaspăt ieșit se intitulează Transgender Dysphoria Blues, și este un album foarte sincer și personal în care vocalista Laura Jane Grace (fostă Thomas James Gabel) povestește prin ce depresii și anxietăți a trecut din cauza neidentificării cu genul care i-a fost atribuit. Dacă ar ști străbunica ce se întâmplă ar zice că „S-a intors lumea cu susu’ în jos” și încă mai este o mână (bună) de oameni care gândesc ca ea, oameni pentru care anul 2014 va fi un exercițiu de toleranță. Dar să revenim la oile noastre (sau mieii?). Ca să vedeți cât de puternic este *SENZAȚIONALUL* asupra minții omului, pe mine faptul că am aflat despre subiectul acestui album, m-a făcut să ascult punk. Și mi-a plăcut. Piesa pe care am ales-o pentru azi este cea mai acustică și „cuminte” de pe album și se numește Two Coffins. Aceasta este cuminte doar din punct de vedere al sound-ului, dar altfel nu este deloc un lovesong obișnuit, ci unul sumbru, despre moarte și descompunere. Însă printre cele două sicrie se strecoară versuri de genul: „How lucky I ever was to see the way that you smiled at me” care te fac sa-ti dai seama de lucrurile mici și frumoase din timpul vieții – cum ar fi un zâmbet de la persoana iubită. Vă las alături de Against Me! și până mai puteți, iubiți-vă-ți mulți!