Ce-i de făcut când nu poți ieși în stradă, iar strada o ia în atâtea direcții diferite?


 

100 de clujeni și de patarâteni am comemorat săptămâna asta trei ani de la evacuarea forțată a 76 de familii de pe str. Coastei din Cluj-Napoca în data de 17 Decembrie, la -17 grade.  Evenimentul a fost organizat de Asociația Comunitară a Romilor din Coastei (ACRC),  prima asociație romă „la firul ierbii” din Cluj, de Grupul de Lucru al Organizațiilor Civice (gLOC), o inițiativă informală a unor universitari care s-au solidarizat cu romii, și de European Roma Rights Center (ERRC), cel mai puternic ONG din spațiul european pe drepturile minorității rome. Pentru cei care nu știu, în preajma Crăciunului, în anul 2010, peste 300 de oamenii au fost mutați fără o consultare adecvată, în locuințe precare din Pata Rât, în apropierea gropii de gunoi a Clujului, în ciuda faptului că o treime dintre ei aveau contracte până la finalul lunii decembrie în locuințele sociale acordate de primărie.

În anii anteriori comemorările s-au petrecut în centrul orașului. Dar în urma refuzului primăriei de a oferi sala de ședințe a Consiliului Local pentru a marca momentul, dar și eventuale propuneri de politici publice de reinserare a evacuaților înapoi în oraș, s-a ales ca locație Pata Rât pentru a arăta prin mass-media și către participanții veniți din oraș – universitari, studenți, oameni politici, artiști etc. – un mesaj clar și decis al oamenilor din Pata Rât. Mesajul, „Scoateți-ne de aici”, a fost însemnat grafic pe tricouri, pe acoperișul caselor modulare, apoi pe pământ am scris SOS din cărămizi aduse pentru alte construcții (deși patarâtenii au primit mai mult moloz decât cărămizi de la vreun milos) și din alte deșeuri (PET-uri și placaje).

Sala de ședințe a Consiliului Local din Cluj este relativ primitoare cu „societatea civilă” instituționalizată, adesea fiind invitați universitari, ONG-iști și oameni de afaceri pentru a oferi expertiză, gratuită dacă e posibil, pentru politicile primăriei. N-au fost niciodată muncitori, protestatari sau romi invitați, doar dacă aceste grupuri nu s-ar fi auto-invitat pentru a lua cuvântul la o ședință pe o problemă care îi afectează sau pentru vreun protest. În acest sens, spre deosebire de București, unde sunt și alte mize de putere, Clujul are o tradiție mai democratică. Dar democrația participativă se oprește la corpul de experți. Sărăcimea, mai ales dacă este „neagră”, este refuzată sau e menită doar să dea feedback pentru investițiile deja planificate ale primăriei ca în simulacre de procese democratice în genul așa-zisei bugetări participative (fără buget!).

Propusesem primăriei ca într-un oraș extins, Cluj-Pata/Napoca-Rât, dintre cei 1.500 de oameni din ghetoul Pata Rât, să fie prezenți într-un joc serios „consilieri și un primar pentru o zi”, care să se împuternicească pentru a găsi rezolvări posibile pentru segregarea rezidențială, pentru lipsa locurilor de muncă ori pentru o educație mai adecvată. Ar fi fost o prezență marcantă într-un centru de putere, un nou OCCUPY simbolic, dar ocuparea unei instituții a statului, nu din nou a străzii, unde ocuparea a devenit un ritual apolitic previzibil. Contestarea atât de necesară ar fi evoluat, măcar temporar, într-o dispersare a ierarhiei politice. Aveam fantezii că apar la final îmbrăcat în Moș Crăciun cu masca mea cu Boc pe față, târând un sac după mine, că mă așez pe scaunul primarului și zic:

–          Dragii Moșului, ați fost cuminți anul ăsta?

–          Daaa, să vină răspunsul previzibil și conformist.

–          Păi, atuncea nu primiți nimica!

Dacă nu s-au organizat, de ce-ar fi primit ceva? În lipsa deschiderii primăriei, ne-am întors la Pata Rât. Am fi ieșit în stradă, dar nu prea aveam cu cine. Cei 1.500 de oameni, marea majoritate romi, divizați în patru comunități la rândul lor divizate sunt prea slabi și certați pentru a se uni în stradă, chiar dacă am reușit, patarâtenii și clujenii grupați în gLOC, să organizăm cele mai pregnante demonstrații din țară pe tema incluziunii rome, dar în care nu am depășit două sute de participanți. Tenacitatea și mândria jignită a romilor mutați de pe Coastei s-a mai încercănat în timp, nu mai e speranță pentru noi mobilizări decât extrem de reactive ca în cazul celorlalte trei comunități din Pata Rât, când se va închide rampa și sute de oameni vor rămâne fără locuri de muncă.

SOS Pata Rât

Și chiar dacă ne-am fi mobilizat strada noastră ar fi fost înghițită de alte străzi și bulevarde. Oricum, traficul pietonal este aglomerat, unele străzi nu comunică deloc cu altele, parcă alte drumuri nu sunt planificate și destui pietoni după o vreme par să se învârtă în cerc. Oamenii nu se înjură deloc în trafic și agitația pietonală este chiar fermecătoare, dar parcă e totuși prea politicoasă. În ciuda politeții, după o vreme vuietul din piață devine haotic și obositor. Pasiunea risipită trebuie distilată. E drept, noi am ales o opțiune aparent mai naivă, o joacă mai serioasă menită a ne dezinhiba, a ne transforma din spectatori în spect-actori, așa cum își propunea Augusto Boal în Teatrul oprimaților, metodă teatrală ce derivă din pedagogia oprimaților a progresistului brazilian Paulo Freire.

Sceneta, gândită alături de oameni din Pata Rât ca un strigăt mut și ca moment de reculegere, presupunea realizarea a trei momente distincte din viața unui copil din Pata Rât separate vizual de câțiva metri. La stânga este un copil de pe str. Coastei aflat la computer care este scos forțat de la birou de doi adulți îmbrăcați corespunzător pentru a indica instituții responsabile pentru evacuare (Primăria, Poliția, Jandarmeria). Adulții îl duc pe copil la secvența trei unde sunt câțiva copii care colectează deșeurile dintr-o grămăjoară de gunoaie. Încearcă să se întoarcă, dar un polițist cu brațele încrucișate îl împiedică. Cineva din primărie este așezat pe scaunul său. Se întoarce și se așează la secvența doi la o masă, cu un blid și un pahar de apă, ambele goale. Motiv pentru care ajunge din nou la secvența trei și colectează selectiv alături de ceilalți copii. Se îndepărtează de copii și pune PET-urile la 10 metri de ei, într-un SOS, și îi invită pe copii să i se alăture. Copiii îi cheamă pe spectatori deveniți simbolic actori să ia câte un PET și să îl așeze în litera „O” pentru a trage proverbialul semnal de alarmă. Pentru spectatorii care nu au intrat în joc și mai ales pentru decidenții politici care i-au aruncat pe oameni într-un ghetou cum n-am mai văzut în peregrinările mele din mahalalele din România, participanții spun: „Scoateți-ne de aici”.

Transpunerea efectivă a fost, desigur, candidă, ușor ilustrativă, dar a fost o ocazie ca cei lipsiți de voce să își spună păsul și prin cei 12-15 jurnaliști prezenți. Faptul că oameni din Cluj s-au întâlnit cu oameni din Pata Rât, parcurgerea a aproximativ 10 km din oraș spre rampă, temperatura rece (-5 grade), casele improvizate, dealurile golașe și rampa fumegând în depărtare… toate acestea au constituit scena propriu-zisă.

După ce v-am povestit ce s-a întâmplat, ar fi timpul să răspund la întrebarea mea retorică. Cum strada după ce s-a consolidat numeric nu își propune strategii de cucerire a centrelor politico-economice de putere pentru dispersarea civică ulterioară, intuiesc că cea mai bună formă de distilare a pasiunii și a dezamăgirii este printr-o artă (în cazul descris mai sus cam pedagogică) care deși creează vag o nouă lume, mai are nostalgia Paradisului. Adică a disipării artei, din uitarea ei de nișă, într-un gest de zi cu zi. Cu alte cuvinte, Sala de Sticlă a Consiliului Local va fi cândva ocupată, iar de data asta reporterii vor reda fidel mesajele cauzelor noastre.

FacebookGoogle+Twitter

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress