[documentare foto video a seriei de performance-uri Dialectica gardurilor]

Am participat azi la vernisajul proiectului „Orașul Vizibil 2013 CREATE TO CONNECT Adoptă: Spațiu. Comunitate”. Atmosfera era lejeră și oarecum exotică din cauza instrumentelor lui Bogdan Rakolcza, mai multă media decât participanți din pricina primarului Emil Boc. Am încercat să amintesc de poarta de pe Canalul Morii, Boc știa de problemă, dar zicea că poliția investighează subiectul. Cu toate astea, primăria nu mi-a răspuns în termen legal la sesizare, semn că organele nu vor să îi supere prea tare pe bogații orașului. Cu privire la deschiderea zonei propuse prin diverse negocieri cu UBB pentru a prelua unele cheltuieli de întreținere în schimbul renunțării la taxa de intrare în Parcul Iuliu Hațieganu, răspunsul a fost prea diplomatic pentru a avea vreo relevanță (colaborăm instituțional cu UBB, UBB investește în parc etc.). Aveam un gust amar, parcă mergeam la cerșit, iar lumea avea kef de baloane colorate și de primăvară, nu de vreme gri și de artă conceptuală mohorâtă. Ah, ce tragic mă simt!

Nu știam ce să fac cu piticii, parcă în piață nu i-aș fi lăsat pentru că din experiența altor ediții obiectele lăsate se fură, semn că arta în spațiul public e artă doar pentru cei care o finanțează sau sunt finanțați. Oricum, nu cred că s-ar fi înțeles prea mult din proiectul, denumit cu dextincție de curatorul Istvan Szakats, de „transgresabilitate a gardurilor”, așa că am luat piticii la BCU ca să îi pun în vitrină. Am ales Sala Marino pentru că a fost biroul meu de studiu în ultimii patru ani, în care am încercat să mă cațăr pe diverși uriași sau pe sute de pitici. Rareori am reușit să văd orizontul, dar când am reușit coboram rapid la Pata Rât, în Parcul Între Lacuri, în Mănăștur la bugetul participativ, la Roșia Montană, în Făget etc. ca să le spun, uneori cu fală, și la alții. Nu mă deranja să urc singur, dar să cobor da, căci puțini veneau alături în du-te-le ăsta vino sus-jos, stânga-dreapta. Unii din bibliotecă mai și bodogăneau că foșnește coarda, că le deranja lectura și munca de birou sau, ce mă enerva mai tare, că aș coborî, dom’le, mult prea inestetic. Că cică numai așa ar coborî, dacă ar fi vreo tehnică mai specială, mai autonomă, mai orizontalistă, probabil cu transgresabilități… Asta e, sper să le placă: prima mea expoziție. De artist finanțat de stat.

După BCU, am uitat de autonomia esteticului și de rezistența politicului prin cultură, că eram cu gândul la stomac, la masa de prânz. Am plecat spre Mănăștur, prin Parcul Central. Cel mai mult mi-a plăcut bustul lăsat plin de mușchi fără soclu în parc și privirea stupefiată a unei măturătoare rome la văzul respectabilului bust. Era la femeie, după cum spun englezii, un „gut reaction” de uimire cum rar am văzut. E probabil cel mai bun exponat din proiect, cea mai bună situație de explorat, refuzată în timpul festivalului Temps D’Image.

PS 1: UBB a renunțat la gărdulețul inestetic de la Școala Ardeleană, pe care l-am dat jos cu Radu Gaciu. Oare va renunța și la gardul ne-etic din Parcul Hațieganu pentru a lăsa clujenii să se plimbe pe alei și să stea pe iarbă dacă primăria preia ceva cheltuieli?

PS 2: Articolul ăsta mi se pare simptomatic pentru cum receptează lumea (via media) „arta în spațiul public”, când perdelele de retorică dispar: http://www.clujulcultural.ro/actualitate/un-nou-instrument-vicopachitara-a-fost-s-a-lansat-in-piata-muzeului/