Alături de soția mea, Ioana Mica, alerg duminică, 20 octombrie la Crosul Făget organizat de Runners Club, cu un nou SOS: STOP defrișărilor și construcțiilor iresponsabile. În timpul curselor vom purta simbolic, în semn de doliu, o fundiță neagră.

Dar de ce alergăm cu obositoare mesaje eco-civice, mai ales că lumea vrea să evadeze, să se distreze și să uite de grijile de zi cu zi. De ce să mai încarc o zi de weekend cu semnificații morale și apeluri civice?

Pentru că eu cred simplu că binele meu privat se poate construi doar după ce particip la treburile publice. Desigur, putem fugi de responsabilitățile civice, indiferent că suntem într-o pădure, pe un munte, la mall sau acasă ori într-o grădină în care nu ne deranjează nimeni, în care ne putem îngriji liniștiți gazonul, să-i așezăm pe Albă ca Zăpada și cei 7 pitici și unde totul e curat, frumos și pur. Dar dacă ne uităm atent, evadarea e valabilă doar pentru un procent insignifiant de oameni, majoritatea pierzătoare a competiției hrănindu-se doar cu visul acelei Mari Evadări, indiferent că se manifestă prin concediu, statut social ori posibilitatea de a consuma ultima reducere.

În primul rând, alerg la cros cu mesajul SOS dintr-o motivație mai generală care are legătură cu politica economică defectuoasă de (sub)dezvoltare a  României din perioadele modernă și contemporană, țară în care s-a ajuns ca din 80% suprafață împădurită să avem 25% (sursă SilvaCluj), sub media UE de 33%. În imaginile din acest articol găsiți doar câteva situații de defrișare și o comparație între zone din 2009 cu cele din 2012.

Apoi, vin și considerațiile de ordin secundar, mult mai personale. În Făget alerg de aproape 20 de ani și alături de Ioana de vreo 5 și am observat cu tristețe mută cum construcții neplanificate corespunzător distrug cel mai important patrimoniu verde al Clujului, un oraș strâmtorat de dealuri oricum lipsit de parcuri majore. Poienițele de dinainte de 1989 și de la începutul anilor 1990 au devenit private, iar locurile pentru picnicuri s-au împuținat semnificativ. Construcțiile au năpădit acele poienițe. Pădurea Făget nu a fost considerată un bun comun și a fost retrocedată în condiții neclare în proporție de peste 80%. Oricum, dincolo de retrocedarea ambiguă, nimeni nu își pune problema dacă privatizarea pădurilor era cel mai rațional lucru de făcut, așa cum au fost privatizate aberant, dar nereclamate de așa zisa societate civilă instituționalizată, clădiri de școli, muzee și multe alte resurse, privatizări de care nu s-a abuzat în asemenea hal în alte țări foste comuniste.

Molozul de la construcțiile din Făget năpădește adesea cărări lăturalnice de prin pădure. Când am făcut o reclamație mai demult la Garda de Mediu, mi-au răspuns că ei n-au ce să facă și că ar fi bine ca proprietarii să înceapă să pună garduri prin pădure pentru că astfel s-ar arunca mai puține gunoaie.

Mașinile circulă nestingherite prin pădure și spre deosebire de alte țări mai civilizate, sporturile cu motor nu sunt atent reglementate. De aceea, după o ploaie multe drumuri devin nepracticabile pentru drumeți, bicicliști sau alergători.

Pentru tăierile și construcțiile din Făget vina este în primul rând a autorităților pentru că dau derogări pentru construcții, în al doilea rând al clujenilor care doresc să construiască în Făget punând binele lor privat înaintea celui public (care este mult mai dificil de definit, dar asta nu înseamnă că el nu există și că nu merită căutat) și în al treilea rând a noastră, a tuturor, care preferăm să fugim de durerea pe care aceste realități dure ne-o provoacă și să ne refugiem ba în evazionism sportiv, ba în consumerism, ba într-o viață strict privată.

Vreau să alerg prin pădure fără să aud ciocănitul topoarelor și zgomotul drujbelor, fără să mă feresc de vreun jeep, fără să văd PET-ul de bere lăsat de careva. Vreau să alerg prin pădure și să văd mai des căprioare, porci mistreți și veverițe, așa cum mi se întâmpla acum 10-15 ani. Vreau să văd grupuri de pensionari maghiari, dar și români (de ce nu avem cultura drumeției?) care se plimbă prin pădure dimineața, însă însoțiți de nepoți, nu ca acum segregați generațional… Vreau să văd oameni prin pădure care își zâmbesc, își dau binețe și au un timp și un spațiu al lor pentru tihnă și reflecție. Vreau să văd oameni în mișcare, nu la grătar și bere. Ce mai, vreau să visez în general și să nu spun că realitatea e cel mai coșmaresc lucru care mi se întâmplă.

Dar vrerea nu se va întâmpla dacă nu continuăm să facem presiune, să ne organizăm, să sperăm ca proștii că dorințele ni se pot transforma în mijloace. Numai noi, proștii, cei lipsiți de putere, care ne luptăm să găsim un limbaj și revendicări comune, mai putem provoca o schimbare fie că suntem în stradă sau pe-o cărăruie de pădure, căci cinicii, deștepții și fudulii s-au retras de mult în pozițiile lor de putere și apoi în viața lor privată.

Pasul major pe care noi, proștii, noi, cei limitați în gândire, îl putem face este să recunoaștem că este ceva profund în neregulă cu modelul de dezvoltare propus de societate, prin reprezentanții ei din zona politică sau de afaceri. Nu corupția e problema, asemenea mafiilor care au tăiat pădurile, pentru că fenomenul de corupție este excepția care confirmă regula. Iar când corupția devine atât de generalizată, nu corupția trebuie căutată și definită, ci sistemul în sine trebuie problematizat. Chiar dacă nu știm ce să punem în loc, trebuie să avem deschiderea necesară de a ne chestiona, cu toată liota de frici, griji și spasme care o să vină nemaiavând siguranța rutinei zilnice. Doar în curajul prostiei noastre ne putem depăși neputința și prostia.