text: Adrian C.

Peste 10 către 15,000 de oameni în stradă, așadar aproape 5% din populația stabilă a Clujului. Se strigă „Nu corporația face legislația” și „S-a dat șpagă barosană pentru Roșia Montană”, iar pe pancarte se citește, printre altele, „Gândesc, deci nu cred reclamele RMGC”, „Suntem stat de drept, nu stat inept”, „Guvernul trădării a pus capăt răbdării”. Niciun cuvânt despre salarii, pensii și burse deși manifestanții sunt și salariați și pensionari și bursieri. Niciun cuvânt despre lipsurile zilnice chiar dacă multora par să nu le fie străine. Totul e din solidaritate cu niște oameni pe care nu-i cunosc și ale căror vieți mai mult ca sigur că nu pot să și le imagineze. Ceea ce face seara de duminică (8.09.2013) – așa cum se spune pe net – „frumoasă” și întregul șir de proteste „cool”.

Luni proiectul de exploatare a zăcămintelor de aur de la Roșia Montană este introdus de urgență pe ordinea de zi a Senatului și este respins, preconizându-se că va fi respins și în Camera Deputaților. Presa deplânge deja reparațiile pe care statul român va trebui să le plătească companiei Gabriel Resources pentru neonorarea contractelor.

Într-adevăr, uneori un gest frumos și o remarcă inteligentă fac lumea să se învârtă. Ceea ce nu înseamnă totuși că astfel de lucruri și, în genere, apelul la conștiință ar avea vreodată, măcar din greșeală, consecințe politice. Nu pentru că toți politicienii ar fi vânduți. Încercarea de a-i cumpăra pe toți ar face neprofitabilă orice afacere, nu doar o intreprindere minieră. Și nici pentru că nu ar avea conștiință, cât pur și simplu pentru că azi politica funcționează altfel.

În timpurile noastre politicienii nu mai sunt reprezentanții diferitelor clase sociale, ci ai unor grupuri de interese care, de cele mai multe ori, nu preexistă procesului electoral și nici nu persistă mult după ce acesta s-a încheiat. Viața politică nu se mai desfășoară ca și o confruntare între marile ideologii. Ea constă în sondarea minților (sau a conturilor de Facebook ale) alegătorilor pe parcursul a trei ani de zile pentru a putea formula în al patrulea o cauză în jurul căreia să se coaguleze, motivându-i să meargă la vot, dar care cauză să și dispară rapid după ce urnele s-au închis. Aceste cauze se pot baza pe probleme reale, însă cele mai eficace sunt cele care exploatează fantasmele și pulsiunile membrilor societății. La  noi se luptă împotriva pericolelor comunismului. La ei împotriva imigranților și a crizei. Și peste tot împotriva relelor guvernării anterioare. Eficiența unor astfel de cauze decurge, pe de o parte, din faptul că ele se adresează pasiunilor mai degrabă decât rațiunii votanților și, astfel, se sustrag de cele mai multe ori unui examen rațional. Pe de altă parte, ele pot fi „rezolvate” simplu și imediat după încheierea procesului electoral indicându-se caracterul lor fantasmatic. Care comuniști acum, la 20 de ani de la Revoluție? Cum să fie imigranții problema când, prin costul scăzut al forței de muncă, tocmai ei ne fac economia competitivă?

Datorită perisabilității cauzelor pentru care sunt aleși să lupte politicienii zilelor noastre, indiferent cine ar fi aceștia, chiar tu sau eu, sunt într-un fel forțați să acționeze fie ca toți ceilalți politicieni, fie cum cred ei mai bine de cuviință însă, niciodată sau doar accidental așa cum cred că ar trebui să se acționeze cei care i-au votat. Caracterul fantasmatic al cauzelor în jurul cărora se constituie grupurile de interese fac ca imediat după vot să dispară sarcina reprezentării și responsabilitatea politicienilor față de cei care i-au votat. Ori, altfel spus, pentru că sunt aleși în virtutea poziției lor față de probleme care nu există, ei vor reprezenta întotdeauna pe altcineva și vor lupta pentru cu totul alte interese. De aceea, în zilele noastre, nici o interpelare, indiferent din partea cui ar veni și indiferent ce ar viza,  nu mai pune sub semnul întrebării legitimitatea acțiunilor vreunui politician. Dimpotrivă, orice interpelare le-o atestă, aceasta fiind  interpretată ca vocea opoziției fără de care, se știe, nu există nici o întreprindere democratică și nici democrația ca atare.

Dar din ineficacitatea politică a apelurilor la conștiință, a gesturilor frumoase și a sloganurilor inteligente nu decurge totuși  ineficacitatea protestelor ca atare. Ca și mijloc de acțiune politică protestul este astăzi la fel de efectiv ca întotdeauna, deși cu totul altceva îi asigură această efectivitate. După cum ne-a arătat-o în primul rând Occupy Wall Street, dar și celelalte mișcări de ocupare din lume ceea ce contează astăzi e pur și simplu mărimea masei de oameni care iese în stradă. În primul rând pentru că marile mase de oameni sunt labile. Atitudinea autoritară a unui polițist, o serie de replici virulente ale unui jandarm sunt motive suficiente pentru a transforma o adunare pașnică într-un teatru de luptă urban. Dar înainte de toate pentru că agregarea unor mari mase de oameni în centrele urbane în care se concentrează viața economică a unui stat atrage după sine apariția unor blocaje în fluxul de mărfuri, de materii prime, de capital etc. pe care se bazează lumea noastră capitalistă globală.

În timpurile în care economicul este subordonat politicului și puterea guvernelor se află în mâinile marilor corporații schimbarea politică survine prin presiuni economice asupra acestor corporații. Puterea politică a cetățeanului rezidă nu în abilitatea sa de a articula o poziție cu privire la o chestiune sau alta, cât din capacitatea lui de a se coagula ca masă. Această putere este direct proporțională, pe de o parte, cu inteligența sa de a alege acele spații a căror ocupare produce cele mai multe blocaje pe sectoarele economice cele mai importante și, pe de alta, cu determinarea sa de a nu părăsi spațiul ocupat indiferent de ce i s-ar promite și ce garanții i s-ar oferi atâta timp cât petiția sa nu este cu adevărat soluționată. Această putere se măsoară prin gravitatea efectelor economice ale blocajelor produse și costurile și dificultatea de a le înlătura.

Tocmai pentru că nu implică efecte economice și pentru că la ora 3 pleacă de bunăvoie acasă nicăieri în lume grevele profesorilor și ale medicilor nu aduc niciodată nimic. Și asta spre deosebire de cele ale transportatorilor care paralizând întreaga viață a orașelor obțin tot ce vor.

Răsturnarea aceasta căreia îi este supusă puterea politică a cetățeanului de la ce se strigă la cât de hotărât se tace dă un ton optimist evenimentelor trecute și le dă speranță tuturor evenimentelor posibile viitoare. Dacă într-o duminică seara adunarea a 10,000 de oameni în Cluj și 20,000 în București a avut efectele amintite, gândiți-vă ce efect ar avea luni dimineața.