Mă numesc Irina și sufăr de o formă adultă de ADHD care se manifestă numai când vine vorba de lucruri care mă enervează și de muzică. Faptul că am reușit să scriu un întreg [introduceți definița a orice e asta aici], fără să bat câmpii prea mult, este un miracol în sine și un mare pas spre vindecare.

Despre activism stupid și No Age

Ieri am ajuns cumva pe un site care promovează oprirea a ceva ce ei numesc “specism”. Din câte am citit în manifestul lor total incoerent și lipsit de orice argument real, vor ca oamenii să nu mai mănânce carne, pentru că e discriminare împotriva altor specii, și pun problema de parcă ar fi același lucru cu rasismul sau sexismul.  Ca să înțelegeți despre ce vorbesc, aceasta este o prezentare a campaniei din punctul de vedere al unui prieten de-al lor după câteva sticle de ceva: DECI, o fost odată ceva pretini la o de-aia unde se omoară vițeii ca să avem noi friptură și era acolo un vițel pe care l-or ars ăștia cu o de-aia ca-n filmele western și l-or ars cu numărul 269 și ăștia s-o supărat, pentru că le plac vițeii și cred că ar trebui să zburde liberi pe câmpii unde să nu-i folosească nimeni pe post de mâncare sau pentru lapte și ouă – de la viței vin ouăle, nu? – așa că s-o pus în centrul orașului și s-or ars și ei la fel ca să nu mai mănânce nimeni viței, pentru că și vițeii îs oameni și amu’ alții din tătă lumea își fac tatuaje și însemnuri cu 269 ca să facem gâștele ceva la care ei îi zic membrii egali ai societății da’ aia nu mai știu ce îi.

Ideea e că animalele au nevoie de drepturi ca noi, oamenii, așa că băieții arși cu fierul vor ca și oile, săracele, să aibă locuri de muncă și salarii egale cu cele ale bărbaților albi. Toate ar trebui protejate și lăsate libere (deși nu știu ce dracu’ ar putea face prin munți niște animale care au fost crescute în captivitate de 343141 de mii de ani), iar noi am face bine să trăim din semințe și rădăcini. Probabil că o să ajungă să propună și legi pentru încarcerarea animalelor prădătoare în momentul în care îndrăznesc să se hrănească din alte specii și o să oblige leii și șerpii să devină vegetarieni.

Nu mă înțelegeți greșit. Cruditatea împotriva animalelor există, e o treabă serioasă, felul în care sunt crescute și omorâte majoritatea animalelor din ale căror produse consumăm de zi cu zi este oripilant și ar trebui reglementat mai bine. Dar mi se pare *puțin* tras de păr să faci o campanie care să încurajeze oamenii să nu mai mănânce carne deloc punând consumul acesteia la același nivel cu crima.

Problema cu mult din activismul din ziua de azi e că protestatarii de profesie sau, cum îi numesc eu cu afecțiune, guma de pe talpa societății, au ajuns la niște tactici atât de penibile și de senzaționaliste încât atunci când îi văd/aud, îmi vine să beau produse de curățat faianță. De la Avaaz, care mi-au trimis mail-uri cu titluri demne de Dan Diaconescu Show ca Franken-fish atacă sau Guvernul i-a furat uterul până la Maia Morgenstern care-și sfredelește urechile ca să ne dea haurul ei în cel mai siropos mod posibil, am devenit atât de scârbită de activiști încât îmi vine foarte greu să mă implic în ceva. Și să nu uităm de momente magice ca membrii PETA îmbrăcându-se în uniforme Ku Klux Klan ca să atragă atenția asupra încurcișării selective folosite pentru a crea specimene ”superioare” la competițiile de câini sau PETA exploatând Holocaustul ca să facă oamenii să nu mănânce porc.

Cum se leagă toate astea de No Age? Păi, domnișorii No Age sunt cunoscuți pentru muzica și activitatea lor de protest. Noul lor album, An Object, demonstrează asta mai clar ca niciodată. Dar înainte să trec la el, o să vă povestesc de ce se încadrează băieții la categoria activism stupid. În 18 Decembrie anul trecut, formația a fost invitată să cânte la un eveniment sponsorizat de Converse. Așa  că au cerut un proiector să pună visuals, s-au urcat pe scenă și au cântat în timp ce în background rulau clipuri video cu bebeluși plângând, oameni călcându-se în picioare în timpul „Black Friday”, ziua din an în care în SUA au loc reduceri imense, și cu muncitori din fabrici clandestine lucrând în condiții mizerabile ca să producă tenișii pe care îi purtăm cu toții. Apoi au mulțumit brandului și au plecat de pe scenă. Pentru majoritatea artiștilor cu principii ar fi fost de ajuns să refuze să cânte la concertul respectiv, dar Dean Spunt și Randy Randall sunt mai inventivi de atât, asigurându-se că orice festival/organizator de evenimente o să se gândească de două ori înainte să-i angajeze. Dacă ei au considerat că își permit să piardă o grămadă de oportunități, bravo lor, dar eu aș examina consecințele mai mult de două secunde înainte să fac așa ceva.

An Object este primul material lansat de formație după trei ani. Cel mai bun mod de a descrie albumul e ca o partidă lung-așteptată și extraordinar de bună de sex, dar în care nu ajungi la orgasm. Ce vreau să spun e că muzica lor experimentală dream-punk-art-rock-whatever este încă cu mult deasupra standardelor din industrie, cu toate că nu satisface în același fel ca primele albume când vine vorba de momente culminante din piese și compoziție. Unele cântece sună de parcă ar fi pe jumătate terminate, de parcă cineva ar fi obosit prea tare ca să le aducă la forma la care ar trebui să fie, iar asta e mult de spus despre un album și o formație care, în esență, cântă noise-rock.

Vocea lui Dean Spundt se aude mai clar ca niciodată, cântând versuri cu mesaje simple, ușor de înțeles, precum „Who do you think I am/I don’t care what you say”, „When I see you/ underneath your lies” sau „I won’t be your generator/you get no power from me”. Desigur, versurile sunt destul de generalizate încât să poată fi aplicate la orice de la un copil de 12 ani pe care nu-l lasă părinții să mai stea treaz o oră până la un cetățean săturat de un guvern corupt.

Cu toate acestea, An Object este un album extraordinar de bun, un organism care demonstrează că rock-ul încă mai poate evolua în direcții cu totul neașteptate. Pe cât de haotic, pe atât de organizat, al patrulea LP No Age merită ascultări multiple, până când absorbi toate subtilitățile care îl fac atât de frumos. Materialele lor ar fi demne de ascultat chiar dacă calitatea lor ar scădea vertiginos pe parcursul următorilor ani (să sperăm că nu se va întâmpla asta).

Și dacă-i iubesc pe Wavves ca pe frații mei, îi iubesc pe No Age ca pe verișorii care vin în vizită mai rar, dar pe care îi plac în mod secret mai mult ca pe propria-mi familie.