Mă numesc Irina și sufăr de o formă adultă de ADHD care se manifestă numai când vine vorba de lucruri care mă enervează și de muzică. Faptul că am reușit să scriu un întreg [introduceți definița a orice e asta aici], fără să bat câmpii prea mult, este un miracol în sine și un mare pas spre vindecare.

Despre mersul acasă și Nicki Minaj

Disclaimer: Acest articol este un rahat și trebuie tratat ca atare

În fiecare vară se găsește o perioadă blestemată în care trebuie să mă întorc acasă și să stau acolo timp de o săptămână sau două. Fără pauze. Asta nu înseamnă că nu îmi vizitez familia care locuiește la distanța prea confortabilă de 80 de kilometri de Cluj doar în perioada aceea, însă în general stau mai puțin de trei zile, destul cât să nu înnebunesc și să încep să mă plimb dezbrăcată pe străzi întrebând necunoscuți dacă știu de unde pot cumpăra vată pe băț portocalie.

Când se ivește intervalul de aproximativ 10 zile pe care știu că o să mi-l petrec în Zalău, în fața calculatorului, mă pregătesc psihic să regresez la scârba de 16 ani din liceu, care stă toată ziua închisă în camera ei și are accese de furie din motive, să zicem, jenante, un exemplu fiind: TATI AI UITAT SĂ ÎMI IEI CIOCOLATĂ NU POT SĂ CRED TU NU MĂ IUBEȘTI CHIAR DELOC!!???!11?/1!!!11!

Plictiseala cruntă de care e definită șederea mea ”la mama acasă” poate fi evidențiată prin activitățile extem de relevante pe care le-am întreprins de când am ajuns:

– maraton Vampire Diaries

– research extensiv cu scopul de a găsi o serie de cărți citibilă din genul young adult/vampire/ romance

– citit Vampire Academy

– citit Tolstoi ca să mă pedepsesc pentru că am citit Vampire Academy

– făcut planuri de vacanță pentru următorii 3 ani

– făcut planuri pentru a mă muta în Thailanda/Franța/Ucraina, dar hotărât asupra Burkinei Faso deoarece capitala e numită Ouagadougou

– ieșit în club de manele

– dansat pe manele

– abordat prieteni creepy de pe facebook de ale căror existențe nu eram conștientă când aveam o viață

– stalkerit pițipoance de 15 ani pe facebook

– stalkerit prostituate transexuale pe facebook

– scris studiu comparativ despre prezența în mediul online a pițipoancelor de 15 ani vs cea a prostituatelor transexuale

Sunt perfect conștientă de faptul că aș putea face lucruri mult mai interesante și mai productive cu timpul care mi-a fost acordat în acest orășel de 65.000 de suflete, dar fiecare are propriul mecanism de apărare. Mi-am întrebat prietenii cum își petrec zilele când sunt plecați acasă, și am observat că aproape toți fac lucruri diametral opuse celor pe care fac în Cluj. Unul citește, se uită la TV, și citez, mănâncă ”lent”, altul se droghează cu chestii care nu mai sunt populare de prin anii 90 (vezi PCP),  o prietenă joacă cruce și face rebusuri cu tatăl ei pe la piscine iar eu mă îmbăiez în prostie, concluzia fiind că singura metodă de a rezista departe de orașul adoptiv e să ne rupem complet de realitate.

Tocmai din acest motiv, partea de muzică din articolul de săptămâna aceasta îi este dedicată lui Nicki Minaj. Dacă prin 2010 existau oameni de o oarecare importanță care spuneau că Nicki e o prezență relevantă în lumea muzicii, acum cu siguranță s-au convertit la catolicism ca să poată trăi sentimentul de vinovăție permanent cu care sunt binecuvântați practicanții religiei. Albumul Pink Friday: Roman Reloaded este o încercare eșuată și a naibii de tristă de a realiza un material pop/rap/ce dracu’ o fi coerent care să nu te facă să te dai cu capul de calorifer, așa că l-am ascultat pe repeat o jumătate de zi.