Mă numesc Irina și sufăr de o formă adultă de ADHD care se manifestă numai când vine vorba de lucruri care mă enervează și de muzică. Faptul că am reușit să scriu un întreg [introduceți definița a orice e asta aici], fără să bat câmpii prea mult, este un miracol în sine și un mare pas spre vindecare.

Despre prietenie și Wise Blood

Prietena mea cea mai bună a împlinit 21 de ani săptămâna trecută. Am văzut-o de trei ori în ultimii doi ani. Vorbim de cel mult câteva ori pe lună, uneori chiar deloc. Cu toate acestea, e o prezență constantă în viața mea. O cunosc de când eram cu totul altcineva, ne-am dezvoltat personalitățile în legătură strânsă una cu alta. Am devenit oameni  împreună. Nu trebuie să vorbim despre aproape nimic, pentru că totul e subînțeles. Am trecut, de mână, prin toate etapele maturizării până la final de liceu, și cred că încă trăim totul așa, cu toate că ne separă mii de kilometri.

Până ajungi la facultate, într-o mare de oameni, majoritatea prietenilor pe care ți-i faci, ți-i faci din necesitate, fie pentru că locuiți în același cartier și vă jucați de-a v-ați ascunselea împreună, sau pentru că ați fost aruncați în aceeași clasă, același liceu, sau aceeași cutie de nisip, în parc. În Cluj, am cunoscut o grămadă de oameni faini, pe care îi iubesc enorm, dar nimeni nu o să se compare cu ea. În cei nouă ani de ”relație”, am avut faze peste faze de copile adolescente, fie că eu m-am hotărât că sunt mai deșteaptă ca restul universului, sau ea că i-ar sta bine pițipoancă, cu mâna unui cocalar grosolan după umărul ei (poate aș fi trecut și eu prin faza de pițipoancă în loc de cea de intelectuală rebelă dacă nu aveam 90 de kg în clasa a noua și nu existau Arctic Monkeys). Cu toate acestea, oricâte prostii ne-ar fi despărțit, cumva ne-am găsit drumul înapoi de fiecare dată. În eventualitatea în care există ceva asemănător unui final de poveste, sunt destul de sigură că nu ar fi posibil dacă nu ar fi și ea lângă mine și prințul meu bărbos (fan lo-fi și comics de la Vertigo – dacă citești articolul și te simți, numele meu e în susul paginii, chiar sub titlu).

Relația pe care o am cu Wise Blood și muzica lui se aseamănă dubios de puternic cu cea pe care o am cu ea. Muzica lui Cristopher Laufman se schimbă uimitor de mult și de brusc de la un material la altul, pe unele le urăsc, în timp ce pe altele le iubesc poate prea mult, dar sunt sigură că o să rămânem împreună până unul dintre noi moare sau se lasă de muzică, și că o să fie o prezență stabilă în viața mea de-a lungul anilor. Cele mai frumoase *prietenii* pe care le am cu diferiți artiști sunt de obicei și cele mai frustrante și mai complexe, iar ultimul album de la Wise Blood, id, mi-a reamintit asta.

id nu este un album genial, ba chiar aș merge atât de departe încât să spun că e un album prost. Piesele încearcă să se lege una de alta destul de lipsit de succes, versurile au o tentă ironică prea evidentă iar mare parte din sunetele (care sunt sigură că de multe ori au fost aruncate împreună numai așa) care apar aiurea prin piese sunt enervante ca dracu’. Am impresia că Laufman încearcă să se descrie ca un artist neînțeles, și că sample-urile tâmpite din unele locuri ar trebui să fie niște metafore, sau niște simboluri pentru ceva, ce, sincer, nu prea înțeleg și nici nu prea are relevanță. Albumul e o combinație între scârba pseudo-intelectuală care eram la început de liceu, și pițipoanca care era prietena mea prin clasa a opta. Adică încearcă să fie deștept dar iese cam obosit și cam kitschos.

Însă, cu toate că simt cum îmi crește temperatura sângelui de fiecare dată când îl ascult, nu-l pot opri. Piesa care deschide albumul, Alarm, mă obsedează; chiar dacă include aproape nimic în afară de niște synth-uri trippy și un bass realizat la pian, sunetul e extrem de bogat fără să exagereze. Rat (care are cele mai întunecate versuri dar e și cea mai pop piesă de pe LP) reușește să-mi inspire niște imagini vizuale foarte detaliate, în care îl văd pe blondin, înnebunind încet într-o cameră roz și girly, terorizat de niște șobolani antropomorfi animați în stilul american cu contururi groase. Pe AMC Loews Waterfront mi se pare că-și bate joc de ascultători, cântând despre cât de enervanți sunt copiii cu telefoane mobile care sună oricând și oriunde, în timp ce include în piesă sample-uri cu ringtone-uri. Tentative de umor ca aceasta apar peste tot. Da, m-am prins, satiră. Satiră pe tot albumul. Satiră în tot micro universul tău. Taci. Îmi imaginez că ideea e că trebuie să asculți cu atenție, să faci legătura între toate elementele, dar cum să faci asta când imaginea finală te face să vrei să-ți arunci laptopul pe geam?

Cred că motivul pentru care încă mă obosesc să-l ascult pe domnișorul Wise Blood e iubirea veșnică pe care-o port EP-ului These Wings (de pe care Loud Mouths încă mă face să tremur), și că faptul că m-a dezamăgit cu ultimul material nu o să schimbe asta, deoarece simt că o să-și revină, la fel cum prietenia mea cu fetișcana menționată mai sus trece prin momente mai dure dar, la sfârșitul zilei, merită pe deplin.