Mă numesc Irina și sufăr de o formă adultă de ADHD care se manifestă numai când vine vorba de lucruri care mă enervează și de muzică. Faptul că am reușit să scriu un întreg [introduceți definița a orice e asta aici], fără să bat câmpii prea mult, este un miracol în sine și un mare pas spre vindecare.

Despre Keanu Reeves și Fuck Buttons

Drone-ul nu a fost niciodată atât de interesant.

În două mii și ceva, pe la 10-11 ani, am văzut pentru prima dată The Matrix. Până atunci am fost obișnuită cu filmele la care mă puneau să mă uit părinții, care, în cea mai mare parte a timpului, cădeau în două categorii: soft science fiction-ul tatălui meu și dramele romantice care-i plăceau la mami. La vârsta respectivă, cu toate că am priceput într-o anumită măsură ce se întâmpla în film, m-am uitat mai mult pentru că era perioada în care descopeream băieții, iar Keanu Reeves îi un tip al dracului de mișto de descoperit. Tot din vina domnului Reeves, am ajuns să revăd filmul la intervale regulate în anii ce au urmat, până când am înțeles și altceva în afară de UUU CE FRUMOS BĂIAT UITĂ-TE LA FAȚA LUI CUM SĂ ARATE AȘA VREAU SĂ NE CĂSĂTORIM ȘI SĂ AVEM TREI COPII BLONZI CU OCHI ALBAȘTRI (chiar dacă-s șatenă cu ochi căprui) ȘI SĂ ÎMI CUMPERE MULTE ROCHIȚE. Nebuchadnezzar mi-a devenit a doua casă. Am început să mănânc cyberpunk pe pâine. Când am ajuns destul de *matură* să citesc romane adevărate, am început direct cu distopii SF și scenarii post-apocaliptice, încercând să explorez cât mai mult realitățile lor, să mă pierd în ele, dar niciodată reușind.

Slow Focus, noul album Fuck Buttons, m-a adus mai aproape de acele universe fantastice decât mi-aș fi putut imagina vreodată. De fapt, Slow Focus m-a ajutat să-mi construiesc, temporar, o lume proprie. Timp de 52 de minute am stat cu ochii închiși în propriu-mi film, scris și regizat exclusiv pe muzica lor, rezultatul fiind exact așa cum am sperat întotdeauna că o să fie.

Pentru mine, fiecare piesă e o poveste înfiorător de exact și de logic construită, un short story într-o antologie cu momente dintr-o apocalipsă în care tehnologia joacă un rol major. Sintetizatoarele grave, progresia pieselor încărcată de sunete extraterestre care duc spre un punct culminant, urmat de finalurile care chiar dacă calmează, nu lasă apăsarea să dispară, ilustrează perfect acest peisaj. Hung și Power samplează tot ce e în jurul nostru dar distorsionează sunetele până nu rămâne nimic familiar. Fuck Buttons sună ca Fuck Buttons, iar eu, una, refuz să caut termeni de comparație pentru ei, sau să le disec piesele. În viziunea mea, Slow Focus e o experiență, trebuie ascultat numai în întregime, cu draperiile trase, singur.

Inițial, am vrut să descriu fiecare piesă de pe album cu o scenă tipică din science fiction, așa cum mi-am imaginat-o eu, dar mi-am dat seama că fiecare ascultător ar trebui să-și facă propria poveste. Cert e că pe Slow Focus apar extreme ale emoțiilor, nu există frică sau tristețe, există oroare, nu există fericire sau plăcere, ci euforie, lucruri care fac LP-ul demn de utilizat pe post de soundtrack în legendele pe care le vor avea neamul roboților/extratereștrilor/pufoșeniilor roz de la mizeul pământului care vor cuceri Pământul și vor eradica omenirea, despre zeii lor.

De fiecare dată, la finalul albumului, extenuată și total pierdută în imensitatea muzicii, mă simt de parcă trăiesc într-o lume neagră, lipsită de speranță sau umanitate, în care totul e străin și metalic, dar sunt în același timp uimită de grandoarea ei. Cu toată răceala și golul din jurul meu, ceva e extraordinar de frumos în peisajul dezolant în care m-am condamnat să trăiesc aproape o oră. De aceea, când revin la realitate, lumea pare un pic mai plictisitoare, și aproape ajung să-mi doresc să trăiesc permanent în fantezia asta întunecată.

Fuck Buttons tocmai au lansat albumul anului.