Despre [ceva] și [muzică]

Mă numesc Irina și sufăr de o formă adultă de ADHD care se manifestă numai când vine vorba de lucruri care mă enervează și de muzică. Faptul că am reușit să scriu un întreg [introduceți definița a orice e asta aici], fără să bat câmpii prea mult, este un miracol în sine și un mare pas spre vindecare.

Arată destul de meh, nu?
Arată destul de meh, nu?

Despre meh și Wavves

Afraid of Heights îmi pare albumul esențial al deceniului pentru descrierea unei noi (vechi) forme de depresie pe care o întâlnesc tot mai des la generația hipsterilor care au ajuns la douăjșiceva de ani. Prima dată am auzit o descriere completă a „afecțiunii” de la un prieten de-al meu care, fiind întrebat dacă e trist (și de ce), răspunde foarte scurt că nu-i trist, e doar meh. meh nu presupune să vrei să mori, ci să nu te intereseze dacă te trezești dimineața. Nu ești trist, ești doar lipsit de emoție; te urăști, dar te iubești pentru că te urăști, anulând, într-un fel, ura inițială și iubirea provenită din ea. Sindromul mai are o mulțime de simptome, însă cel mai relevant este să fii atât de special și de singur pe lume încât să nu te înțeleagă nimeni.

Fiecare piesă de pe Afraid of Heights descrie o mică parte din ceea ce gândește un suferitor de meh, fie că este eterna ură-dar-și-iubire-de-sine care se strecoară în toate piesele, servilismul în relații (care apare mai degrabă din oboseală decât din iubire obsesivă) din piese ca Dog și Beat Me Up,  paranoia exprimată cât de poate de simplu în, evident, Paranoid sau chiar și deziluzionarea religioasă din Gimme A Knife: I loved you Jesus, You raped the world.

Per total, albumul îmi dă impresia că Williams încearcă totuși să se maturizeze muzical, Afraid of Heights fiind, cu siguranță, produs cu mult mai multă grijă decât albumele precedente. Însă cu toate că formația pierde din vibe-ul lo-fi care îi caracteriza la începuturi, versurile simpliste, uneori până la limita idioțeniei, salvează lehamitea pe care mi-au inspirat-o întotdeauna; chiar dacă muzica se îndepărtează un pic de surf rock-ul infantil de pe King of the Beach, trece spre un rock alternativ cu un sound grunge mai mult decât evident, gen care nu tinde să sugereze multe altele în afară de apatie și anxietate (nu e un secret că Nathan Williams îl iubește pe Cobain, poate de acolo și nevoia de a fi atât de meh)

meh e tragedicomedia tuturor adolescenților trecuți de adolescență: ne înțelegem unul pe altul, dar refuzăm să comunicăm și refuzăm să recunoaștem că empatizăm, ca să nu ne pierdem individualitatea. Suntem obosiți fără să fi făcut prea multe, ne complacem în situațiile caca în care ne găsim. De asemenea, nu există ceva mai cool decât să fii plictisit și letargic așa că o să ne prefacem că nu ne impresionează nimic în continuare. Eu, una, știu sigur că nici unul dintre voi nu are nimic interesant de zis.

Partea bună e că măcar ne simțim de rahat într-un mod cât mai plăcut, adică bându-ne non-amarul și dansând pe muzică ciudată, în timp ce ne mai aruncăm câte un comentariu pasiv-agresiv la gusturile muzicale. La fel e și albumul, o odă adusă tulburărilor post-liceu sau post-facultate, cântată în cel mai upbeat fel în care poate permite un LP cu influențele sale.

Aici e piesa care dă și numele albumului, un rezumat pe cât se poate de simplu și de clar al meh-ului și tot ce înseamnă el. Are și video, ca să nu vă plictisească:

FacebookGoogle+Twitter

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress