Monumente. Urma fulgurantă a alergătorului, Memorialul Capitalismului și de ce sunt necesare simboluri ale unor identități noi

sabot cluj

Vruuuuuuuuuuummmmmmm, țăcăne motocicletele și scuterele într-o goană superbă și nepăsătoare prin centrul Romei. Pentru mine, cea mai memorabilă și mai vie succesiune de imagini ale unui oraș monumental este filmul Roma al regizorului Federico Fellini. O bandă de motocicliști rulează prin oraș, iar camera depictează subiectiv monumentele orașului din perspectiva lor, iconoclastă, zgomotoasă, poluantă, în viteză. Pe când pedalam cu bicicleta prin Cluj, uitându-mă la diverse monumente, la statuia lui Avram Iancu, la Monumentul Memorandiștilor, la monumentul dedicat victimelor detenției comuniste , la crucea masivă de pe Dealul Cetățuia, mi-am amintit de film. Deși zgomotul nu venea din trafic, ci de la urâțenia masivă a monumentelor în sine, iconoclaste ele însele prin raportarea grotescă și pompoasă la propria tradiție și prin contestarea involuntară a canonului festivisto-omagial din care pretindeau că fac parte.

 

Excepție de la pompozitatea oficială este un sabot dăruit Clujului, un oraș saturat de simboluri naționaliste, de către compania româno-olandeză T&S Group și de Clubul de Afaceri Olandez. Sabotul este plasat pe malul Someșului, în apropiere de faleză, unde trec zilnic mii de clujeni, unii ieșiți la plimbare și socializare, alții cu bicicleta ori câinii, puțini la alergare. Obiectul e instalat recent, oamenii se uită curios la forma lui, zâmbesc, copiii intră în sabot, se joacă, părinții își fac poze cu pruncii. Sabotul se integrează perfect în peisajul destins al spațiului pietonal și e monumentul meu preferat din Cluj datorită aspectului său non-invaziv și ludic.

 

În volumul Protestatarul. O istorie participativă am făcut referire în contextul campaniei „Salvați Roșia Montană”  la necesitatea luptei pentru patrimoniu, dar în alt sens decât discursul contemporan triumfalist al puterii, care apelează pentru o legitimare ceremonioasă la simboluri istorice naționale sau ale unei respectabilități patriarhale burgheze (în acest sens, câte busturi de femei cunoașteți în raport cu busturi de bărbați respectabili și educați, cu avere și putere politică?). Etimologa cuvântului monumentum derivă din latinescul monere, adică a avertiza sau a reaminti, este un instrument al memoriei care configurează o identitate, dar care prin prezența sa activează o memorie vie. Monumentul este astfel atât un referent al autenticității, cât și o producție economică de identitate și valoare, arată Françoise Choay în eseul Structuri identitare și universalitate: „Un patrimoniu nu are sens (altul decât cel economic) decât în funcție de raportarea sa la o identitate și instituții care contribuie la întemeierea și afirmarea acesteia. Sensul lui este indisociabil de un proces temporal și de un orizont local, de o instalare în lume, de o relație vie a celor care o locuiesc cu trecutul lor, relație care nu are nimic de-a face cu o curiozitate dezrădăcinată. Esențialul nu rezidă în obiectele ieșite din vocația creatoare a oamenilor, ci în puterea de a face mereu să apară noi mărturii și semne ale identității lor”. 

 

În sensul afirmării unei noi identități, civice și militante, departe de apatia politică generală și de lipsa de încredere în putința unor schimbări sistemice, m-am gândit la posibila realizare a două monumente în Cluj, unul mic și oarecum absent, ca gest al unei normativități cetățenești care ar trebui să devină mai degrabă regula unei relaționări publice decât excepția, și altul grandios, dar un monument al eșecului, nu al triumfului. Sunt monumente posibile referitoare la campanii în care m-am angajat ca activist, iar propunerea lor este legată de coagularea simbolică și atragerea atenției asupra situațiilor semnalate.

 

Primul monument se referă la campania grupului informal SOS Lacurile Gheorgheni, care militează pentru stoparea traficului auto în jurul Lacului Gheorgheni 1 pentru ca oamenii să se plimbe și alerge, marșează pe amenajarea lacurilor ca spațiu public și pe oprirea construcțiilor haotice. Pentru a consacra eventuala stopare a traficului auto, îmi imaginez doisprezece urme de adidași impregnate în asfalt și o plăcuță discretă dedicată „solidarității alergătorilor de cursă lungă”.

 

Al doilea monument, Memorialul Capitalismului din Pata Rât pe care îl voi detalia cu altă ocazie, este mai greu de realizat pentru că presupune asumarea oficială a unei culpe instituționale cu privire la inegalitățile și puternicele stratificări existente în cadrul capitalismului, în general, și la Pata Rât, în special, locație unde au fost segregați indezirabilii orașului, dar care e o situație specifică unui oraș global. La Pata Rât, groapa de gunoi a Clujului, trăiesc precar aproximativ 1.500 de oameni și lucrează în rampă câteva sute de oameni în condiții toxice și informale, situație pe care am expus-o alături de colegi din societatea civilă prin intermediul altui grup informal, Grupul de Lucru al Organizațiilor Civice. În măsura în care s-ar realiza un memorial, însoțit de un complex muzeal și artistic, ar deveni primul memorial al capitalismului din lume care tratează efectele economice negative ale pieței, în speță costurile sociale și de mediu. Aceste costuri sunt externe economiei clasice bazate pe cerere și ofertă, pe care se fundamentează încă în linii majore teoria economică actuală. Desigur, acceptarea posibilă de către autorități a unui Memorial al Capitalismului la Pata Rât, pe situl rampei închise,ca proiect în cadrul candidaturii orașului la titlul de Capitală Culturală Europeană ar presupune asumarea de facto a desegregării ghetoului Pata Rât, dar și a construirii unei infrastructuri pentru cei care vor să locuiască la Pata Rât după închiderea rampei.

 

Încercând să înțeleg care ar fi dificultățile inserării în contextul românesc a celor două idei de monumente, însă fără a face referire explicit la ele, i-am întrebat pe Virgil Pop, secretarul Comisiei Zonale a Monumentelor și Siturilor Istorice, și pe Ștefan Tiron, membru în Comisia Națională a Monumentelor de For Public, cum își explică înălțarea triumfalistă a monumentelor din România postdecembristă, dar care inhibă chiar momentul înălțător sau tragic, la care aceste simboluri fac referire.

11 monumentul memorandistilor ce are rolul de a aduce un simbol nou in piata deja plina de simboluri„Trebuie să înțelegem că monumentul nu are doar o funcție mnemotehnică, ușurând retenția pură, ci și una mobilizatoare, gata să activeze la comandă senzații, comportamente și afecte politice. Redarea triumfalistă celebrează fără să vrea poate exact incapacitatea noastră de a dezamorsa aceste mecanisme de mobilizare și subordonare totală a imaginarului național în jurul unor momente, nume, celebrități împietrite. Acesta e tragedia”, crede Ștefan Tiron, care specifică faptul că vorbește în nume personal și nu în cel al comisiei.

 

„Chiar dacă depinde de la caz la caz, să nu uitam că monumentalul aduce cu sine o mobilizare financiară și materială disproporționată și deseori deficitară din punct de vedere tehnic și estetic, care prin gigantism și brutalitatea creației violente aduce prejudicii chiar ideilor și idealurilor pe care vrea sa le pună pe soclu”, este de părere Tiron.

 

„Monumentul istoric este o noțiune relativ nouă, inventată pe la 1820 în Franța”, precizează arhitectul Virgil Pop, care face din start o diferențiere între monument și monument istoric.  „Și monumentele pot deveni monumente istorice după cum am văzut în exemplul statuii clujene a lui Matyas, dar nu este obligatoriu. În perioada romantică și post-romantică numărul acestor monumente crește semnificativ. Secolul al XIX-lea este secolul naționalismelor, apare un patriotism de stat care impulsionează creșterea semnificativă a acestor monumente. Oricum, monumentele sunt ridicate cu o combinație de entuziasm și pioșenie. În lipsa acestora, monumental nu-și mai justifică existența și ridicarea unuia este doar un act demagogic. La noi toate aceste manifestări au loc cu un decalaj foarte greu de precizat, de la câteva decenii în anumite cazuri și până la un secol în altele”.

 

Între monumentele puterii de dinainte de 1989 și cele postdecembriste nu există o diferență calitativă majoră. „Problema e că nu se poate face comparația asta atâta timp cât multe din monumentele trecutului nici nu mai există. Ele au fost pur și simplu canibalizate sau demantelate într-un proces care reamintește de canibalizarea industriilor grele ruinate și disponibilizarea muncitorilor din fabrici. Bune, rele, ele au fost disponibilizate și dosite fără prea multă discuție, ba chiar au dispărut fără urmă, retopite clandestin. Este simptomatic că multe din monumentele publice de după 89 sunt extrem de urâte, instalate semi-legal, realizate din materiale de proastă calitate și însumând costuri faraonice de producție. Multe sunt exact rezultatul puterii arbitrare în viața noastră de după 89. Practic sunt dovezi închinate alianțelor de moment, ideologiei dominate, conjuncturii temporare datorate unor favoruri politice”, spune Tiron.

 

Din punctul de vedere al lui Virgil Pop, monumentele perioadei comuniste nu generau „emoție sinceră”, indiferent că aparțineau imaginarului sovietic sau celui autohton, unele fiind îndepărtate, altele având șanse minime să devină clasate ca monumente istorice. Iar monumentele de după 1989 nu au o legătură afectivă cu „beneficiarii”: „Ele sunt ridicate la o comandă a administrației fără a se ține cont de faptul că sensibilitatea sufletească a omului din mileniul 3 e alta decât a omului romantic”.

 

Monumentele autohtone au rolul de luare în posesie a spațiului public de către puterea politică, crede Virgil Pop. „Cei care au inițiat construirea acestui monument doreau doar să-și justifice anumite privilegii identificându-se cu eroii. Populația a simțit asta imediat și legătura nu s-a mai stabilit. Inițierea construirii unui monument are de prea multe ori doar pretextul pentru a face o baie de mulțime. Un sobor de preoți sfințește mai întâi o machetă, pe urmă se sfințește amplasamentul și o placă de temelie și în cele din urmă soborul sfințește chiar monumentul. În Cluj am avut și situația când s-au epuizat doar primele doua sfințiri, cea de-a treia nemaiavând loc”, povestește arhitectul, care precizează că în Occident nu s-ar mai înălța astfel de monumente omagiale.

88_Alte_Arte_klein Atât Virgil Pop cât și Ștefan Tiron nu au făcut referiri pozitive la monumentele de după 1989, cel de-al doilea apreciind în cazul Clujului mai degrabă acțiunile artistice militante sau ludice de contestare a simbolurilor autorității ori viteza punerii în dezbatere publică a calității realizărilor artistice. Pomenind de monumente preferate, Tiron face referire la unul din spațiul românesc, cel dedicat lui Tristan Tzara, la Moinești, localitatea în care s-a născut artistul: „Chiar dacă acum este poziționat lângă un Penny Market sau ceva supermarket care din păcate intră în competiție vizuală cu el. Este un monument neobișnuit de bine realizat, bine gândit din toate punctele de vedere, însă aflat la cheremul expansiunii comerciale”. Iar Virgil Pop preferă să se raporteze la exemple ok la un monument din afara spațiului românesc: „Poate că cel mai faimos monument european este Memorialul uciderii evreilor din Europa ridicat la Berlin de către arhitectul Peter Eisemann. E un monument ridicat de germani ca să-și aducă aminte ce au făcut ca să nu mai facă încă o dată. Monumentul e controversat. Este un monument pentru viitor, iar atunci când depărtarea în timp va fi suficientă încât evenimentul la care se referă să nu mai aibă o semnificație afectivă va deveni monument istoric”.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA Ștefan Tiron ar prefera ca la Comisie să vină propuneri de monumente critice la adresa ierarhiilor contemporane politice și economice. El oferă speranță pentru o relaționare alternativă cu spațiul public în ciuda asimetriilor de putere, un epilog provizoriu cu happy-end: „Aici iar am un exemplu venit din câmpul extins al practicilor artei contemporane în spațiul public, mă refer aici la intervenția lui Dumitru Oboroc – Jocul cu memorii. Cum să explici monumentul unui popor?, în Chișinău. El a luat cinci monumente sovietice importante din oraș și le-a rebotezat provizoriu. Printr-o simplă schimbare de titlu el încearcă resemnificarea, ba chiar radicalizarea unor monumente considerate anacronice. Felul în care a ales să modifice aceste titluri este poate și mai important în cazul României. Numele alese dovedesc necesitatea unui suflu progresist, a unor personalități și momente de emancipare anti-rasistă, anti-sexistă, anti-speciistă sau anti-militaristă. Aș vrea să văd monumente care să respecte nu numai considerente de ordin istoric sau identitar, glorificând celebrități și reușite ineluctabile, ci și eșecuri, efortul nerecunoscut al multitudinii, al celor discriminați și hiper-exploatați. Totodată, aș vrea sa văd monumente care să respecte și protejeze cât de cât mediul înconjurător, contribuind cât mai puțin la marea extincție din era Antropocenului”.

 

 

 

 

 

FacebookGoogle+Twitter

2 răspuns la Monumente. Urma fulgurantă a alergătorului, Memorialul Capitalismului și de ce sunt necesare simboluri ale unor identități noi

  1. Ah, nu ştiam ce-i cu papaucul ăla. Statuia lui Avram Iancu ar trebui dinamitată. Propun ghetoul de la Pata Rât pentru Capitala Culturala Europeană.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress