Salutare, oameni buni, şi bună dimineaţa la o nouă ediţie a dimineţii „Monday, I feel like shit„. E întotdeauna un motiv de bucurie să realizezi că nu eşti singurul care se scoală luni dimineaţa, că mai sunt şi alţii, poate chiar mai năcăjiţi decât tine.

Am avut la un moment dat o gagică care credea că dacă zice I’m sorry, problema e rezolvată. O zicea atât de des încât devenise tic verbal. Dacă ar fi avut atâtea regrete câte sorryuri a zis, ar fi fost până acum albă în cap, la o mănăstire de maici. Probabil că de fapt e bine mersi. Tre să-mi amintesc să o sun într-o zi, că a trecut o viaţă de om de când n-am mai auzit de ea. Dacă citește aceste rânduri și se supără… ce pot să zic? I’m sorry. De la o vreme deprindem cu toții acest tic verbal, unii ni-l corectăm mai repede, alții mai greu, unii înăvățăm să ne pară rău fără să o spunem, alții învățăm să nu mai știm cum să ne pară rău.

Evergrey, care au compus acest imn al părerii de rău,sunt o trupă rock mică din Suedia pe care nu o mai ascultă nimeni (așa se face că au ajuns să cânte inclusiv la Oradea). Dar e una din trupele mici care sună ca una mare, cu un stil aparte şi o voce cu identitate puternică ce emană stări de măcinare ce se potrivesc cu problemele cu care ne confruntăm zi de zi, de la trauma de a fi răpit de extratereştri la cea de a-ți lua papucii de la gagică. Love means never having to say you’re sorry, ar mai comenta unii, dar aici suntem la rubrica de luni, nu la cea de vineri, așa că să rămânem mai bine la Aliens are never sorry.

Vă las în braţele regretului amarnic şi nu uitaţi: It will end in tears!