text: Cosmin Mureșan

“Nobody wants to save the world, everyone’s looking for a boy or for a girl…”. Cât de adevărat, cât de splendid.

Săptămâna trecută, miercuri spre joi, mă aflam la o spontană de bere într-o crâşmică mare (şi o companie pe măsură), după 3 ceasuri de făcut curat prin vastele domenii. O întreb pe Ale Păcurar: „Ce să fac la Thursdayrated? Eskimo Joe, Steven Lindsay sau David Gray?”. Zice: „Fă Eskimo Joe că pe David Gray îl ştie toată lumea”. Şi am uitat complet de Lindsay, până aseară.

Fondator şi frontman al trupei The Big Dish (formată în anul 1983), Steven Lindsay se remarcă printr-un nonconformism teribil (absolvent al The Glasgow School of Art, pictură), versatilitate muzicală şi versuri profunde.

După trei albume cu The Big Dish, părăseşte formaţia, dedicându-şi timpul picturii, colaborând ocazional (voce, chitară) cu diverşi muzicieni. Se enervează la un moment dat şi în 2004 îşi lansează genialul album de debut Exit Music, pe care „îşi face” toate instrumentele, demonstrând încă o dată faptul că muzica lui trebuie să fie aşa cum o vrea el, fără să aibă nevoie de influenţe exterioare. Porneşte în mini turnee prin barurile şi cluburile din Marea Britanie. În 2007 pune pe piaţă LP-ul Kite, a cărui piesă de titlu v-o propun azi spre ascultare. Zice-se că acest album a avut un mare succes la public datorită cover-ului după The Pixies, „Monkey Gone to Heaven”. Da, sună excelent, dar tot albumul e incredibil de bine construit, şi nu în jurul acestei piese. Critica britanică clasifică sporadicele şi deseori neanunţatele show-uri ale lui Lindsay drept sărbători. The Big Dish nu s-a destrămat niciodată oficial, trupa prestează live ocazional prin pub-urile din Glasgow. În 2012 au avut un reunion show sold out la O2 abc.

Am avut o săptămână complicată, but then again „What’s simple is true” merge pe Jewel. Dacă ar fi fost simplă probabil m-aş fi plictisit.

Sper să vă cadă bine. Dați mai departe. Un weekend splendid!