Una dintre cele mai ingenioase expoziții pe care ați ratat-o în Cluj, că azi se încheie, a fost pe tema  reclamelor vechi la produse din mediul rural organizată de Casa Municipală de Cultură la Casino-ul recent renovat din Parcul Central (coord. Ancuța-Lăcrămioara Chiș, căreia i s-a alăturat Ucu Bodiceanu).

Încerc periodic să îmi explic fascinația pe care o am în raport cu reclamele de secol XIX sau din prima jumătate a secolului XX și ea rezultă din contrastul dintre materialitatea densă a produsului și imaterialitatea naivă a branding-ului (mai multe imagini aici).

Cea mai haioasă reprezentare este, cea de mai jos, cu cererea în căsătorie a tânărului care își caută o soție cu zestre căreia îi place mai mult blidul decât pianul. Femeile gospodare, mai ales dacă aveau zestre, erau, pare-se, cea mai bună marfă. Iar aspectul primordialității mărfii, al produsului, mi se pare cel mai relevant în reclamele vechi, de unde senzația de inocență a afișelor. Acea ingenuitate, într-o epocă a capitalismului financiar și bobo, a presupusei creativități a stilurilor de viață, a aparentei libertăți de modelare a „materialului” din jurul nostru, a dispărut. Și asta pentru că în capitalismul contemporan al corporațiilor și mall-urilor de mult nu se mai vând produse, ci branduri și identități consumabile.

Iar dacă tot v-am stricat cu explicația mea corola de minuni a lumii, parcă m-aș muta acum la țară…