Din păcate, scenariul ilustrează prea multe imagini ale orașului nostru postsocialist. Narativa urbană se discută în termenii devălmășiei și a lipsei de direcții, și provoacă numeroase asemenea victime tăcute în câmpul construit al arhitecturii. Procesul uitare-nepăsare-distrugere se insinuează ca o normalitate într-o economie (cotidiană) a lipsurilor, iar competiția priorităților favorizează resemnarea și dezafecțiunea ca și mecanisme de coping.
Reacție …
Asumând limitările situației post-criză propunem instaurarea unui regim de interimat. În așteptarea soluțiilor definitive de salvare și reapropiere a corpurilor abandonate, instigăm la utilizări intermediare, la ocupanțe (i)legale, la invazii artistice și guerrillă culturală. Ruinată, arhitectura își păstrează totuși funcția esențială de a tăia, de a delimita și a conține spații. Tranziția este combătută cu temporar și tranzitoriu: spațiile sale trebuie reintroduse în constiința utilizatorilor și în harta mentală a orașului.Experiențele spațiale ale degradării și abandonului produc amărăciune, dar și trezire și re-interesare. A face vâlvă, a aduce în discuție, a ațâța discursul, a face vizibil și accesibil, a incomoda și a stingheri, sunt mecanisme de reacție împotriva uitării.
Interimatul devine astfel o strategie-ideologie prin care normalitatea îsi croiește drum către suprafată, iar invitația e adresată tuturor.
Sorry, comments are closed for this post.