Foto: www.xpatloop.com

Dincolo de jocul catchy de cuvinte din titlu (Lisa Gerrard e responsabilă pentru soundtrack-ul filmului Gladiatorul, ca să fiu captain obvious) care să vă trezească interesul, pe 17 octombrie în Papp Laszlo Arena chiar s-a dat o luptă, lupta cu timpul. Când spun asta nu mă refer la faptul că Dead Can Dance au demonstrat prin reuniune, excelentul album nou, concertele sold-out din cadrul turneului mondial şi prestaţia lor propriu-zisă că timpul nu îi poate învinge, nu cred ca se îndoia nimeni de acest lucru, ci mai degrabă la faptul că au reuşit să ne conducă în atemporalitate, să ne scape pentru câteva momente (am înţeles ulterior că a fost vorba de două ore) de ancorele realităţii, şi să sfideze prin intermediul muzicii legile care ne guvernează. De la primele ritmuri la ultimele cuvinte ale Lisei („I Love You”) am trăit o „peak experience” cum numai în teoria lui Maslow găseşti. Dar să vă spun cum a început totul…

De fapt, prima dată vă voi spune cum nu a început. Nu a început acum 15 – 20 de ani, cum li s-a întâmplat altora, să ascult Dead Can Dance pe casetă şi să îndrăznesc să visez la momentul când îi voi vedea live. Nu a început nici mai târziu când aş fi fost destul de pregătită să aprofundez muzica lor şi deşi tot auzeam în stânga şi în dreapta de DCD, am rămas la stadiul de „începătoare” în ceea ce-i priveşte. De aceea, nu eram tocmai conştientă de însemnătatea concertului. Când, înainte de concert, am întâlnit o tipă care nu-şi putea stăpâni entuziasmul şi deşi nu ne cunoştea, ne zicea agitată cum de la 15 ani a aşteptat să îi vadă (acum ea având 40), am început să bănuiesc ce norocoasă sunt că voi asista la acest eveniment. Norocul meu s-a datorat ghinionului unui prieten care nu a mai putut să ajungă la concert şi a făcut nobilul gest de a-mi dona biletul. Am hotărât să merg la Budapesta şi astfel să bifez al doilea mare concert la care particip în mai puţin de o luna (primul a fost Leonard Cohen, despre care puteţi citi aici)

Şi iată-ne ajunşi curioşi la locul unde urma să fie susţinut concertul (loc despre care unii spun că a fost inadecvat dar pe mine nu m-a deranjat acest aspect) şi iată-ne înghiţind în sec, cuprinşi de sunetele primei piese, „Children of the Sun”. Toate elementele componente: luminile, ţinuta şi atitudinea lui Branden şi Lisa, devotamentul publicului îmi sugerau solemnitatea unei ceremonii. Şi pe tot parcursul concertului am avut această senzaţie. Având la dispoziţie instrumentele muzicale variate de la cele de percuţie, la string-uri şi clape (folosite de ei sau de restul trupei) şi sublimele lor voci: a lui Brendan gravă, puternică, hotărâtă iar a Lisei fragilă, suavă şi înălţătoare, nu aveau cum să dezamăgească. Noul album fiind prilejul acestui turneu, au fost cântate toate piesele de pe acesta, făcându-se pauze între ele şi alternându-se cu incursiuni în bogata istorie Dead Can Dance. La fel a alternat şi personajul central al lor, Brendan si Lisa cedându-şi unul celuilalt, în câteva rânduri, locul.

De la începutul concertului, am simţit un crescendo al intensităţii, pentru mine punctul reprezentat de interpretarea piesei „Amnesia” fiind pragul care a stabilit nivelul arousal-ului (foarte ridicat, de altfel) ce urma să fie menţinut constant pe durata concertului. Brendan ne-a “tranchilizat” cu doza lui de “Opium”, asta nu înainte ca Lisa să ne fi lăsat muţi cu “Sanvean”, incredibila piesă pentru care nu s-au inventat cuvinte (nici măcar de ea) care să poată să o descrie. Caracterul sacru al piesei “The Host of Seraphim” a întărit şi mai tare în capul meu asociaţia cu o slujbă religioasă iar dacă aceasta nu a reuşit să cutermure spectatorii (deşi mă îndoiesc) sunt sigură că până la ultima piesă, “All In Good Time” publicul a fost pătruns până-n viscere.

Fie că erau piese mai vechi sau noi, fie că în unele domina partea instrumentală, în altele cea vocală, fie că accentul cădea pe ritmul tobelor sau pe melodicitatea coardelor, le-am apreciat pe toate deoarece au în comun un secret, un element pe care nu îl percepem direct dar ştim că e acolo şi e responsabil de armonia sunetului.

Au apărut, desigur, inutilele dar inevitabilele comparaţii: „Care-ţi place mai mult Brendan sau Lisa?”. Mi se pare ca întrebarea care ne punea în încurcătură când eram mici, „Pe cine iubeşti mai mult: pe mama sau pe tata?” Într-adevăr, am fost tentată să-i separ, să îi analizez individual şi să-i compar pe cei doi dar parcă fiecare satisfăcea segmente oarecum diferite ale aşteptărilor şi nevoilor mele estetice şi artistice astfel încât tot am ajuns la clişeica şi inevitabila concluzie că îmi plac amândoi. Bine, un pic mai mult Lisa (dacă tot trebuie să aleg).

Revenind la firul epic de la care tot obişnuiesc să mă abat, în urma aplauzelor, bătăilor în podea şi a strigătelor am avut parte de trei bis-uri, primul începând cu preferata mea „The Ubiquitous Mr. Lovegrove”, cel de-al doilea cu hipnotizantul cover după Tim Buckley, „Song of the Siren” despre care am scris aici, iar ultimul ne-a readus-o pe Lisa  deşi o bună parte din public îşi pierduseră speranţa şi se îndrepta deja spre ieşire. Vraja s-a încheiat cu declaraţia Lisei, aceea că ne iubeşte, şi probabil că toţi eram aşa emoţionaţi încât am luat-o personal şi am fi vrut să îi răspundem cu „I love you, too!”

Înainte să închei relatarea Anastasis-ului la care am fost martoră (poate vă sperie textele relativ lungi şi alegeţi să citiţi doar începutul şi finalul cum fac eu cateodată), vă prezint imaginea de ansamblu pe care o am conturată, după o săptămână, în minte: acest concert a fost o împletire a contrastelor, a masculinului cu femininul, Occidentului cu Orientul, materialului cu spiritualul. A fost divin, mistic, magic şi cred ca am abuzat în tot articolul de cuvinte din sfera aceasta, dar asta ca să vă fac să înţelegeţi cum a rămas concertul în memoria mea – un ritual ce îi avea în centru pe Brendan, înţeleptul, guru-ul şi pe Lisa, fiinţa care te făcea să pui la îndoială originile ei pământene. Cum ziceam şi la început, prin intermediul celor de la Dead Can Dance am reuşit să câştigăm o bătălie cu timpul, să ne zicem „Now we are free” şi nu cred că voi mai avea degrabă această senzaţie.

Setlist:

Children of the Sun

Anabasis

Rakim

Kiko

Lamma Bada

Agape

Amnesia

Sanvean

Nierika

Opium

The Host of Seraphim

Ime Prezakias

Now We Are Free

All in Good Time

Bis 1:

The Ubiquitous Mr. Lovegrove

Dreams Made Flesh

Bis 2:

Song to the Siren

Return of the She-King 

Bis 3:

Rising of the Moon