Filmul cuplului olandez Petra şi Peter Lataster ridică o problemă serioasă pentru societate, anume dacă există un tratament eficient pentru un bolnav psihic care nu are control asupra manifestărilor violente faţă de oamenii din jurul lui şi urmăreşte două zile din viaţa unui asemenea pacient.
Jeroen este un adolescent suferind de o formă gravă de autism, este foarte sensibil la orice stimuli şi pe măsură ce oboseşte devine tot mai agitat şi agresiv. Atât pe îngrijitorul lui, Kevin, cât şi pe mama lui, el pare să îi iubească sincer. Însă boala lui nu îi permite să empatizeze sau să îşi găsească un canal de comunicare pentru cele mai multe dintre emoţii. În consecinţă el se exprimă lovindu-i sau aruncând toate lucrurile la îndemână în jurul lui. Vocabularul pe care îl deţine este limitat şi uneori incoerent, însă adesea afirmă că astăzi va încercă să facă cât de bine poate. Însă pe măsură ce ziua înaintează, agresivitatea lui pune tot mai mult la încercare răbdarea şi rezistenţa la durere a celor din jur.
Kevin sau colegii lui din echipa azilului pentru copii cu nevoi speciale, nu par a avea o pregătire specializată pentru a îl îngriji corespunzător iar Jeroen este adesea închis în camera cu reviste sau afară , în cuşca cu trambulină, până când se va calma. Mama lui, pe care o vizitează săptămânal, are deja experienţa în a suporta loviturile, încercând să îl persuadeze să se încalţe şi este vizibil mai puţin afectată. Apatia, însă, duce şi la o închidere în sine, din partea ei iar aceasta devine pe parcurs impacientată aşteptând autobusul care îl duce înapoi la azil.
Impresia cu care am rămas este ca afecţiunea lui Jeroen se manifestă cu mijloacele din dotare, dar că este una puternică şi ca, în ciuda dificultăţilor trebuia luată ca atare, persoana lui fiind, dincolo de barierele evidente, una frumoasă. Jeroen era totuşi argint viu în zâmbet şi apreciere a celor din jur, dacă treceai peste faptul că îi lovea în mod constant.
Filmul este destul de greu de văzut iar în prima oră după vizionare, m-am rezumat la a spune că nu mi-a plăcut. Însă până la sfârşitul serii, îmi adusesem aminte multe prea des de Jeroen şi mă intriga faptul că putea fi foarte simpatic iar preocuparea mea şi a celor care l-au mai văzut dovedeşte că filmul îşi îndeplineşte misiunea. Dealtfel montajul final a creat controverse la nivelul conducerii azilului, acesta solicitând înlăturarea părţilor violente, ca şi cum scopul filmului ar fi fost promovarea instituţiei. Nu încape îndoială că azilul era loc perfect pentru o categorie largă de copii cu dizabilităţi, însă premisa producţiei era că există o categorie specială de pacienţi, care au nevoi specializate pentru afecţiunile lor, argument împotriva căruia conducerea azilului a trebuit să cedeze. Jeroen a fost deasemenea relocat într-un azil din Statele Unite în care primeşte îngrijirea necesară.

de Andrei Bârza