Merg de 11 ani la Negreni; m-a atras la început fascinația mulțimii de lucruri pe care le poți răscoli și găsi acolo. Mai multe lucruri mă fac să revin în fiecare an, unele schimbându-și câte puțin importanța în funcție de starea în care sunt – la început era dorința de a cumpăra lucruri vechi, apoi dorința de a aduna obiecte tradiționale (țesături, mai ales), apoi am descoperit muzica și petrecerile din fiecare noapte de târg, și întotdeauna bucuria de a întâlni prieteni de târg – meșteri, muzicanți, străini fideli turismului de târg, târgoveți, prieteni care vin de peste tot la Negreni.

Poveștile recente sunt întotdeauna cele pe care memoria le păstrează – anul acesta de exemplu am auzit povestea cuiva care a fugit din armată, acum vreo 20 de ani, ca să meargă la târgul de la Negreni, iar anul trecut un domn din Ungaria îmi povestea cum mergea cu prieteni din Budapesta, pe vremea lui Ceaușescu, cu  mașina ticsită de oale și ulcele, cu o Ladă veche, de la Negreni.

De stat la Cortul (Corturile, acum) din Sic – pentru adulmecat și gustat sarmalele (cu tot mai mult orez, dar cu același irezistibil gust), gulașul și pălinca de prune, pentru ascultat vioara și bratschul de Sic, pentru căscat gura la jocul tinerilor și bătrânilor deopotrivă, pentru peisajul uman care se întinde la mesele din lemn, pentru penele de curent noaptea, când totul se întunecă și cântecele continuă, pentru momentul ăla minuntat când ești în mijlocul petrecerii și în fața cortului trece zgomotos și netulburat acceleratul de Oradea, pentru privit bătrânele sicane cu basmalele lor impecabile și costumele cu picățele, care la rândul lor privesc în gol și gândesc la cine știe ce…

De bifat câte puțin din tot peisajul gastronomic din târg – de la kurtos kalacs până la porumb (târziu) fiert, de la sarmale la mici, de la cartofi prăjiți cu mujdei până la vin fiert, de la mici până la turtă dulce, de la acadele până la gogoșari murați.

De umblat măcar o noapte prin târgul gol, dar plin – de hoinărit prin străduțele temporare ale văii, printre corturile cu luminile nedeslușite, sub care dorm târgoveții. Un peisaj fascinant în efemeritatea lui, în care târgul arată ca un oraș de carton, plastic și așchii, sub lumina lunii și aerul usturător de octombrie.

Sincer, nu prea știu care ar fi un eveniment similar. Negreniul are tot amestecul ăla de prețiozitate și precaritate care ne este specific, cred – kitsch și balcanism, lejeritate și culoare, o mulțime de povești pitorești și un divers peisaj uman pe care probabil nu îl mai găsești în același loc într-un asemenea grad. Și dincolo de toate astea, probabil că Negreniul are tot ceea ce ți-ai închipuit sau nu ți-ai putut închipui că o să mai găsești vreodată – lucrușoare și nimicuri, comori colecționărești și obiecte prețioase, poate poze cu satul tău sau jucăria din copilărie.

Una dintre prieteniile trainice pe care le-am legat datorită târgului de la Negreni au fost cu un muzicant nelipsit al târgului – Trăienuț, din Bratca. Cred că mulți dintre acești ani bucuria târgului era în mare parte bucuria de a mă revedea cu Trăienuț, care umbla prin târg cu vioară lui cu goarnă și din când în când se oprea să îți cânte ceva din Bihor sau să îți povesteasă despre cum se făceau nunțile mai demult prin părțile acelea, pentru cine avea urechi să asculte. Trăienuț era unul dintre personajele acelea cu suflet cald și plin de povești frumoase, care văzuse târgul și oamenii lui de mulți, mulți ani, și păstra în el ceva din gustul dulce-amar al vremurilor de demult. Anul acesta a fost primul târg fără Trăienuț.

Primul păretar din colecția care se îngroașă în fiecare an, un rozar portocaliu (asta e jumate minciună, de fapt mi-a fost șparlit de la niște târgoveți  ușor nesimpatici, de către un prieten), cea mai frumoasă rochie – făcută în Guatemala și achiziționată de la o doamnă din Oradea.

Sărbătoare.