După 2 ani de relativă acalmie, copii teribili ai experimentului american revin cu un material nou. Urmat de succesul comercial Merriwheater Post Pavilion, Centipede Hz mi se pare că suferă de sindromul albumului somofor: very high expectations. Dar cu toţii ştim că Animal Collective nu sunt de ieri sau de azi, de-a lungul timpului s-au reinventat aproape de fiecare dată când au scos ceva nou. Totuşi, ceva ce e doar al lor nu poate fi ignorat: să fie sunetul ăla electronic care seamănă cu clipocitul apei, spiralele în falsetto ale lui Panda Bear, strigătele lui feminino-atavice sau nervul drums maşinilor, Dumnezeu ştie… Idea e că reuşesc să surprindă cu ceva de fiecare dată. Deşi au construit sistematic un sound pornit de la pur experiment, care a demonstrat că e pretabil a fi comercializat, cu ultimul album se întorc cu cel puţin 2 albume în urmă, baladele şi reveriile născute din jam-urile la foc de tabără devenind din nou o metodă de creaţie. Mişcarea asta face Centipede Hz notabil şi nu neapărat albumul în sine care e alungit, după 3 melodii plictiseşte iar mijlocul nu pare a avea deloc substanţă. Extremităţile conţin cele mai particulare bucăţi: Moonjock, Rosie Oh, Monkey Riches, restul e manierism.
Sorry, comments are closed for this post.