Biertan e unul din satele cu biserica fortificată răsfirate pe Podişul Târnavelor, între râurile Târnava Mică şi Târnava Mare, sate înghesuite între dealuri care, dacă nu sunt la un drum naţional, pe măsură ce te afunzi în panoramă, lăsând în urma ‘civilizaţia’, devin tot mai apropiate de starea lor iniţială. E ca şi cum te-ai întoarce în timp. Dacă la drumul mare locuinţele săseşti cu poarta lor mare unită cu faţada sunt renovate în culori stridente, iar porţilor mari le-a fost inlocuit lemnul vopsit cu panouri de plastic ‘onduline’ şi cu fier forjat, după câţiva  kilometri atmosfera se prăfuieşte la propriu şi la figurat. Se simte un pregnant miros şi gust de praf ridicat de pe drumeagurile neasfaltate, varul de pe faţade este căzut în straturi pe la muchii,  formând un camuflaj de ocru, cărămiziu, verde şi albastru. Case mai mari sau mai mici, aliniate perfect, cu porţi care păstrează cornişa, goluri baroce ovale în timpanele acoperişurilor mansardabile, pruni cu fructe acre numai bune de răcorit, fântâni secate sau cu apă cu gust de praf, cimitirul, pe dealul terasat perfect după curbele de nivel şi, în mijlocul lor, pe dealul din centru,  se înalţă un munte de  ziduri, acoperişuri cu ţiglă pestriţă şi câteva turnuri de lemn: biserica fortificată. La Biertan, deocamdată, totul este intact, doar timpul  şi praful s-a atins de arhitectură: nicio modificare produsă de omul contemporan. Dacă ai ateriza în Biertan ai crede că în România încă n-au ajuns retailurile de bricolaj Baumax sau Practiker.

În decorul ăsta, din mijlocul Transilvaniei, ajungem noi, orăşenii, îmbrăcaţi prea sumar pentru răcoarea din timpul nopţii rurale, pentru că la oraş, betoanele ne ţin de cald până târziu în noapte. Diferenţa de minim 10 grade resimţită drastic în cort îmi pune serioase întrebări despre ce e sustenabil vara. După 3 ore de mers cu trenul eşti în acest ‘deşert’ canicular ziua şi îngheţat noaptea. Mi-am dat seama că cele mai frumoase locuri sunt cele cât mai depărtate de Cluj, cu cât sunt mai inaccesibile cu atât sunt mai frumoase. Biertan e frumos iar satele ce îi urmează sunt tot mai frumoase. Nu ştiam că la biserica din Biertan există una din orgile funcţionale ale Transilvaniei. La Biertan totul se afla din gură în gură. Puţini sunt cei care mai ies la poartă pentru aflarea ultimelor noutăţi, pentru că saşii au plecat, plus că prin sat nu prea sunt băncuţe amenajate. Saşii se adunau pesemne în Piaţa Centrală şi aflau veştile de la ‘dobaş’, cel care bătea ‘doba’ în sat. Aşa am aflat şi noi programul şi ultimele ştiri ale festivalului de film.

Un băieţel ne-a arătat cu bicicleta încotro s-o luăm spre camping, dar a III-a zi când l-am salutat, ne-a întors ţanţoş spatele. Oare de ce? Nu i-au plăcut filmele? Era ciudat că nu prea ştiam cum să reacţionăm când treceam pe lângă vreo tanti, am încercat să fim politicoşi şi să salutăm. Ne întrebam dacă a văzut filmul din seara anterioară .. Era OK pentru că majoritatea filmelor au fost mai degrabă comedii, +15 rated. Promo-ul festivalului m-a cam speriat, mă temeam să n-o dea prea mult în gore… Dar totul a fost ţinut sub control. Overall, a fost un festival destul de family oriented, cu mici excepţii nocturne.

M-am gândit că acest festival e un fel de Dracula Park imaterial. Până la urmă nu e mai firesc să construieşti printr-un festival de film o ‘instituţie’ care să pună în sfârşit, pe harta Transilvaniei, mitul creat de străini pentru noi, legenda care are atât de mult potenţial de exploatat, dar pe care încă n-am reuşit să o asimilăm? Maşinăria TIFF pare potrivită pentru a lua în braţe mitul Dracula. Decorul îl aveam, mitul era creat de alţii, ne mai trebuia liantul. Din fericire, construcţia parcului de distracţii care trebuia să stabilească oficial ‘casa turistică’ a celebrului conte transilvan a fost sortită eşecului. Privind acum înapoi, suntem siguri că disney-ificarea legendei nu era soluţia optimă. Totuşi, în răstimpul ăsta, frustrarea că nu valorificam îndeajuns norocul de a trăi în Transilvania ne bântuia pe fiecare. Cred că toţi suntem puţini atinşi (e drept, în diferite feluri) de faptul că jumătate din acţiunea capodoperei expresioniste Nosferatu (1922) se petrece în Transilvania sau că, în decerebratul Rocky Horror Picture Show (1975), are loc acea ‘Annual Transylvanian Convention’ unde gazda, Dr. Frank-N-Furter, interpretează celebra bucată „Sweet Transvestite„. Toate acestea au promovat şi încă promovează la nivel global, aceste locuri, care altfel,  poate că ar fi fost doar un colţ al Europei. Probabil că pentru ortodocşi şi conservatori conţinutul acestui mit nu este cea mai fericită coincidenţă, dar privind cu 10 ani înapoi, cine ar fi crezut că Clujul o să devină una din capitalele de prim rang ale cinematografiei? Cred că secretul consta în a ne asuma, prelua şi adapta la condiţiile locale un produs cultural, chiar dacă original nu e ‘creaţiea noastră’. De aici încolo urmează ‘construcţia’.

‘Interventia’  echipei TIFF în contextual local este bine studiată: un festival nu trebuie să ia cu asalt viaţa satului ci să se hrănească cu ea, să crească deodată, localnicii nu trebuie să se simtă invadaţi, de aceea s-a organizat acel târg unde se vindeau prăjituri, pâine sau brânză preparate la mai puţin de 100 de metri depărtare. Din acelaşi motiv, pentru copiii satului s-a organizat ad-hoc o vizionare de animaţii sau s-a încearcat reabilitarea unei case dărăpănate. Pas cu pas festivalul va fi integrat complet în rutină anuală a localităţii. Nu ştiu cât de implicate sunt autorităţile locale, sper să profite din plin de faptul că s-a întâmplat ceea ce probabil  nici nu au visat vreodată: nu doar că s-a redeschis după 20 de ani cinema-ul satului dar, timp de 4 zile s-au adunat peste 3000 de vizitatori curioşi nu doar de filme, dar mai ales de atmosfera unui foarte frumos sat transilvănean.