Clujul începe să trăiască tot mai mult chiar şi după plecarea studenţilor acasă: terasele sunt pline, protestele animă din nou Piaţa Unirii, Tinerii Mânioşi mai proiectează încă Joile Mânioase, la Casa Tranzit sunt în desfăşurare Serile Filmului Minoritar iar Casa TIFF reia, se pare, tot TIFF-ul, gratis! Ai putea spune chiar că ţi-e imposibil să-ţi faci un program astfel încât să nu scapi nimic. Totuşi, joi am reuşit să prind 2 din evenimentele de mai sus: protestele din Piaţa Unirii (despre care puteţi citi aici) şi proiecţia filmului lui Scorsese ‘George Harrison: Living in the Material World’. Am plănuit mişcarea asta şi mi-a ieşit. Tocmai pentru că erau atâtea alternative n-am reuşit să trag pe nimeni după mine, aşa că m am aşezat singur pe o bancă pentru că nu mai erau locuri. Mă întrebam dacă oamenii veneau pentru film sau doar pentru că terasa Casei TIFF este un foarte mişto loc de ieşit. Mă rog, când a început filmul scaunele s-au întors înspre ecran, deci eram înconjurat de lume interesată. Totuşi nu prea vedeam pe nimeni cunoscut din comunitate de hipsteri. Oare Beatleşii nu (mai) sunt cool?! Oare am rămas într-o bulă a timpului şi sunt printre singurii care cred că trupa asta a inventat aproape totul şi că ce a urmat după sună a tribut?! Nu. Mai ştiu vreo câţiva, dar sunt studenţi, deci au plecat acasă.
Dacă te consideri fan The Beatles atunci filmul ăsta e o piatră de hotar. Durata mamut (mai mult de 3 ore) a trecut aproape pe nesimţite, structura în două părţi şi capitolele prin care regizorul trece succesiv captivează de la un cap la altul. Prima parte documentează rolul lui Harrison în the Beatles, pentru ca a II-a să se concentreze pe cariera solo a artistului. O să insist puţin pe prima parte. Aceasta dezbate prin interviuri cu pop-icon-uri începuturile şi beatlemania dezlănţuită, intrând în detalii foarte intime din rutina starurilor. Imaginea şi numele starurilor pe care le-ai cunoscut de pe coperţile marilor reviste sau din concerte vorbesc despre tinereţea lor. Interviul propriu zis (realizat în zilele noastre) alternează cu imagini de arhivă, astfel ridurile adânci ale lui Paul McCartney (filmat într-un prim plan pronunţat) dispar cât ai clipi şi întinereşte alături de George, Ringo şi John. Alternanta acestor planuri umanizează foarte mult legenda. N-aş vrea să fiu un prea mare spoiler dar vă mai zic încă ceva pentru care merită să vedeţi filmul: există câteva scene atât de emoţionante şi care spun atât de mult despre George Harrison (dar şi de relaţia lui cu oamenii din jur) încât orice ai spune mai mult ar fi de prisos. Sunt momentele acele intime când Beatlesii îşi croiau hiturile. E atât de fascinant faptul că e filmat procesul încât nu poţi să nu te gândeşti că exact în momentul ăla puteau să facă ‘Hey Jude’ să sune altfel. Zeii în timpul creaţiei!
Ceea ce m-a bucurat pe mine, este că am învăţat să îmi temperez comportamentul, şi deşi persoana mă deranja fonic am reuşit să nu îi trimit priviri critice, să nu îi fac semne obscene, să nu mă prefac că tuşesc, să nu fac nimic. Nici un zâmbet nu am schiţat. Tot ce simţeam era doar în mintea mea. Şi m-am gândit cum se simt ceilalaţi oameni când eu vorbesc la telefon în zone mai puţin obişnuite. Şi am învăţat din greşeala ei. Ea probabil ca nici nu şi-a dat seama de “gafa” pe care o făcea, important era doar să caştige în faţa prietenului, arătându-i că ea ştie mai multe grade de comparaţie.
Not into Beatles dar mi-a plăcut Across the Universe, un musical cu melodiile lor. Documentare despre trupe doar Control şi ăla despre Jim Morrison le-am văzut şi îmi amintesc de ele. Control e foarte fain, deşi dacă nu ştii nimic despre Joy Division degeaba te uiţi la el. E şi un pic de dramă acolo, cu epilepsie şi suicid.