Teste şi proteste

20120706-090543.jpg

text de Adrian Tătăran

Reacţia promptă a multor cetăţeni faţă de abuzurile repetate ale noii puteri m-a surprins oarecum. M-aş fi aşteptat la un val de indignare tăcută, rumegată în faţa televizorului sau, de celelată parte, la o jublilaţie consumată cel mult în discuţiile cu prietenii. Dincolo de partizanatul politic, de vacarmul asurzitor al luptei pentru putere şi de simpatiile personale putem vorbi şi de o altă reacţie, mai puţin stridentă, mai discretă şi greu de vizualizat pentru cei aflaţi strict într-o logică a combatului partinic: este vocea celor câţiva care nu au ieşit în stradă pentru Băsescu, pentru Ponta sau altă figură politică, cei care au înţeles că, indiferent de simpatiile politice, trebuie sancţionate mereu şi răspicat mârlănia agresivă, dispreţul faţă de lege, abuzul, dubla măsură şi furtul. Miza nu se află în câştigul politic al unuia sau altuia, ci în posibilitatea de a trăi într-o societate guvernată de lege, o societate unde infractorii nu ajung în parlament, unde plagiatorii nu ne ţin lecţii de morală şi bună conduită cetăţenească.

O astfel de indignare stă la baza întâlnirilor din Piaţa Unirii din fiecare seară, alimentate generos de evenimentele ultimelor zile. Dacă primele manifestaţii au fost destul de reduse ca participare (vârful a fost atins ieri cu cei aproape 150 de participanţi), manifestaţia din această seară a însemnat o prezenţă mai consistentă şi vocală pe de o parte, dar şi mai eterogenă pe de alta parte. Grupului iniţial i s-a alăturat o parte din tinerii care protestau în iarnă împotriva întregului sistem politic, dar şi un grup destul de consistent de simpatizanţi ai lui Mihai Răzvan Ungureanu sau ai partidelor de dreapta.

După nici o jumătate de oră, cele două tabere s-au delimitat clar prin scandări şi provocări reciproce. O încercare de a scanda numele lui MRU a fost întâmpinată cu huiduieli, în timp ce de celaltă parte s-au auzit mai vechile slogane anti-PDL şi anti-USL din iarnă. Polarizarea celor două grupuri i-a lăsat oarecum spectatori pe cei mai mulţi dintre participanţi, o parte alegând să părăsescă piaţa după primele schimburi de replici. Personal, am fost tentat să fac la fel. Sentimentul general a fost că întreaga manifestaţie, întreaga discuţie cade în derizoriu, prin aducerea ei în sfera partizanatului politic, a hârjonelii lozincarde, a miştoului reciproc.

Nu scandările, stridenţa, lozincile sunt cele care au impactul cel mai puternic: ele pot cel mult umple până la refuz (şi derizoriu) un spaţiu deja suprasaturat de mesaje urlate şi contradictorii. Fizionomia întâlnirilor din piaţă a fost dată iniţial de un spirit de nonstridenţă, de nonisterie, şi asta, am impresia, a avut un mai mare efect asupra celorlalţi, asupra celor aparent neimplicaţi direct. Mulţi dintre trecători se opreau pentru a citi mesajele, pentru a vorbi cu cei adunaţi în piaţă, reacţiile fiind în cea mai mare parte bune, pe unii dintre ei chiar regăsindu-i a doua zi printre manifestanţi.

Voi reveni în piaţă tocmai pentru că piaţa nu trebuie şi nu poate fi un loc al unanimităţii, cât timp simt că cei care vin, dincolo de poziţiile lor radicale sau nu, se înţeleg asupra unor chestiuni de bază: instituţiile statului trebuie să fie (şi sunt) instituţiile cetăţenilor, nu ale unor grupuri infracţionale, nu ale unor pseudoelite emanate de o contraselecţie deja istorică; legile sunt pentru toţi şi în beneficiul tuturor, nu croite pentru a apăra interesele momentane ale unor grupuri sau persoane; apucăturile discreţionare ale politicienilor nu mai trebuie tolerate pentru că România nu poate să se întoarcă în timp, nu poate să rămână captivă aceluiaşi coşmar, aceloraşi spaime istorice; derapajele publice, violul bunului simţ nu se sancţionează cu telecomanda şi nici măcar la vot (o formă mai îndulcită de pasivitate), ci mai ales prin denunţarea lor în piaţa publică, prin scoaterea lor din penubra discuţiilor interminabile şi a analizelor aiuritoare, prin expunerea lor calmă, ironică, tranşantă, insistentă, în văzul lumii. Aşa cum totuşi se întâmplă în Piaţa Unirii de câteva zile, unde oamenii se adună pentru a spune ceva, pentru a-şi afişa în piaţa publică nu doar indignarea, ci mai ales speranţa că rinocerizarea nu este ireversibilă, că normalitatea poate deveni, până la urmă, realitatea noastră cotidiană.

Multe din mesajele aduse de cei care participau la proteste transmiteau tocmai o astfel de speranţă, chiar dacă, în lumina (sau, mă rog, bezna) ultimelor evenimente, o speranţă investită serios de îngrijorare şi repulsie. Ca orice protest şi protestul acesta trebuie să treacă testul bâlciului, al putinţei sau neputinţei de a articula mai mult decât o serie de poziţii antagonice convertibile în fond, pentru a schiţa acel început de normalitate şi firesc de care avem atât de mare nevoie.

20120706-091039.jpg

FacebookGoogle+Twitter

2 răspuns la Teste şi proteste

  1. Momentan mi se rupe dacă unii participanţi susţin sau nu PDL-ul sau pe MRU. În momentul de faţă nu mai contează asta. Cu o abordare de tipul „jos toţi” riscăm să rămânem rămânem cu vid de putere, condiţie în care se va găsi imediat un grup de interese oportunist care s-o preia.

  2. Deja s-a gasit grupul. Si mi-e teama ca e dispus nu numai sa preia puterea, ci si sa n-o mai lase veci-pururi din maini.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress