Pentru al doilea an consecutiv am fost membru al juriului Competiţiei locale. Împreună cu Ioana Flora şi cu Mihai Fulger am selectat filmele care au fost proiectate în cadrul festivalului şi am ales un cîştigător. La start au fost înscrise mai puține filme decît anul trecut, patruzeci și trei, față de șaptezeci și ceva anul trecut. Totuși, valoarea selecției competiționale a fost mai bună decît anul trecut. Pe de altă parte, ca și anul trecut, două proiecte s-au detașat – valoric vorbind – de restul competitoarelor.

Cel dintîi este Connection Lost, un documentar online realizat de Manuela Borza şi Paula Oneţ. Cele două prietene se aflau în Turcia cu o bursă de studiu. Ambele îndrăgesc locul pe care îl descoperă şi ar dori să rămînă acolo pentru a urma cursurile unui master. Filmul prezintă înregistrările unor convorbiri prin Skype în care fetele îşi anunţă părinţii că doresc să continue studiile în Turcia. Reacţiile părinţilor sînt antitetice, unele pline de prejudecăţi (savuroase) despre Turcia (în cazul Manuelei), celelalte oferind suport deciziei fetei (cazul Paulei). Dincolo de problema mentalităţii umane (autohtone), filmul deschide şi un alt orizont de discuţie. Unul legat de prezenţa digitalului în cotidian, ca medium, ca suport al activităţii umane: odată că discuţiile importante se virtualizează, pînă la urmă fetele neavînd neapărată nevoie de acordul părinţilor pentru a-şi urma studiile în Turcia, de unde şi purtarea acestor discuţii – alteori însemnate – prin intermediul interfeţei Skype. Apoi că, fizic vorbind, programele chiar susţin, mediază convorbirile. Apoi că un alt suport digital înregistrează tot ceea ce se petrece şi devine medium-ul prin care povestea ajunge la spectator şi devine cu adevărat spectacol. Filmul invită la o discuţie despre digitalizarea cotidianului şi a vieţii în genere.

Filmul a primit premiul Fabricii de pensule şi a fost pe locul doi în topul care însuma preferinţele noastre. Ce m-a deranjat pe mine la acest proiect (motiv pentru care l-am pus pe locul doi în topul personal) a fost finalul nesigur. Ieşim din virtual în camera uneia dintre fete, apar creditele, apoi revenim la discuţiile cu părinţii, de data aceasta discuţiile sînt relaxate, doar cîteva glumiţe. Filmul se fragmentează şi în felul acesta pierde ceva din tăria conceptuală.

Premiul competiţiei i-a fost acordat lui Visky Abel pentru Portret de familie. Un film realizat cu sensibilitate, în care centrală este tot problema comunicării. Un tînăr (autorul însuşi) revine acasă pentru cîteva zile (după o perioadă de studiu în străinătate) şi discută, pe rînd, cu tatăl său, cu mama sa, cu fratele şi cu sora sa despre relaţia pe care o au, despre felul în care a evoluat aceasta. În relatare Visky Abel angajează şi sistemul cinematografic. Sunetul nu este prelucrat, imaginea la fel, totul este reprezentat după puterea mijlocului cinematografic de care a dispus – o cameră digitală. Un gest care sporeşte caracterul documentar al peliculei şi sinceritatea implicării autorului în poveste.