Critical mass sau cum să-ți ceri drepturile cu un zâmbet mare pe buze

Vino să îți revendici dreptul la oraș la critical mass-ul de vineri, 25 mai, ora 16.30, Piața Unirii. Al patrulea critical mass din Cluj se alătură celor câteva zeci de marșuri bicicliste lunare, care militează pentru un transport mai sănătos, mai eficient, mai rapid, în condițiile unui oraș sufocat de traficul auto. În urma demersurilor activiste, autoritățile (și acum candidații la primărie) au promis realizarea unei infrastructuri bicicliste coerente, dar implementarea ei se lasă așteptată. Prin presiune civică, le vom aminti de promisiune. Mai jos e povestea a trei măsuțe critice, inițiate alături de câțiva prieteni:

Dacă la primul critical massdesfășurat la San Francisco în 1992 au venit 48 de bicicliști, după aproape două decenii mase critice de sute de mii de bicicliști din peste 350 de orașe din lume fac presiune pentru orașe mai puțin poluate, cu un trafic respirabil. Diferența principală între cele trei mase critice la care am participat aproximativ 50 de oameni și marșurile bicicliste consta în faptul că noi funcționam „ilegal”, fără notificarea autorităților și fără escorta poliției. Nu stăteam pe marginea drumului ca la marșuri, ci, într-o mică demonstrație de forță și de solidaritate ciclistă, blocam toată strada. Radicalii desprinși din marșurile bicicliste ieșeam în stradă vineri când erau mai multe mașini în trafic, așa cum se întâmplă la masele critice din vest, și nu sâmbăta asemenea „legaliștilor”. Nu exista ierarhie, nu aveam lideri care decideau traseele, ci mergeam fără un plan prestabilit. Cine era în față decidea pe unde se circulă, apoi veneau alții din pluton și tot așa. Evident, nu erau respectate regulile de circulație făcute parcă doar pentru automobiliști. De pildă, odată ne-am învârtit mai multe ture la un sens giratoriu, într-o hărmălaie de claxoane și înjurături. Noi îi sfidam și râdeam. Era o senzație de împuternicire și libertate, cum rar am întâlnit, în ciuda faptului că situația creată era pentru destui privitori prea demonstrativă, teribilistă și conflictuală. Dar conflictul pe care îl generam era irelevant în raport cu violența sistemică, zilnică, a ambuteiajelor din trafic și a marketingului corporatist care încearcă să vândă iresponsabil o mașină personală pentru fiecare aspirant la statut social. Presupusul nostru teribilism devenea insignifiant în raport cu poluarea masivă din orașele mari, cu stresul provocat de atenta ierarhizare a dreptului la deplasare, cu înghesuiala obiectelor, cauzat de mașinile care ocupă tot, de la străzi, la spații publice, până la trotuare pe unde nu mai ai loc să treci.

Prima masă critică a fost în mai 2009. Ne-am întâlnit la Casa Matei, care pentru mine e Km 0 al Clujului. Pe un fundal anarhist, roșu cu negru, am promovat pe net evenimentul cu mesajul „Bicicliști din toate țările, uniți-vă!”. Roțile bicicletei sunt legate de un pumn, o imagine pe care o găsisem la alte acțiuni bicicliste radicale. Sunt destul de mulți străini. Printre ei, la costum și cravată, trecut de 50 de ani, directorul Centrului Cultural la Cluj, Bernard Houliat, cel mai curajos biciclist. Era printre primii în față, adesea intra pe contrasens, nu lăsa mașinile să îl depășească, părea un yuppieluat razna. De la bun început, avem probleme cu poliția care ne oprește la un stop:

–          Ce faceți pe toată strada? Mergeți pe margine, spune unul dintre polițiști.

–          E un protest împotriva traficului aglomerat, spun cu masca mea de gaze pe cap, coiful de Doho Quijote.

–          Faceți atunci pe margine, că nu aveți autorizație, spune celălalt.

–          Trebuie să înțelegeți că ceea ce facem este și în beneficiul vostru, încercăm să îi încurajăm pe oameni să meargă prin oraș și cu altceva decât mașina, să nu mai fie atâtea probleme de trafic, explicăm câțiva cât se poate de serios.

–          Ok, pe unde mergeți?, spune mai înțelegător polițistul.

–          Nu știm, răspundem, pe unde avem chef, nu avem o rută fixă.

Culoarea se face verde, ne pornim, auzim din spate polițistul din spate strigând să stăm mai pe margine, dar e prea târziu, ocupasem deja toată strada. Ne plimbam alene prin cartierele Clujului. Traficul blocat. Sporovăiam, râdeam, glumeam, ne solidarizam cu vreun biciclist dacă un șofer încerca să îl depășească. Lăsam doar mașinile de transport în comun să treacă pe lângă noi. În ciuda curajului pe care îl afișam, temerea față de autoritate, rămășițele noastre feudale, strămoșii țărani cu al lor cap plecat, au început să ne bântuie subit, imediat ce câțiva am virat spontan pe strada unde se află sediul Poliției. Vocile au amuțit brusc, rândurile s-au strâns lăsând loc pentru mașini, pedalatul a încetinit, în timp ce câțiva polițiști se uitau la noi. Așa cum făceam și la alte proteste bicicliste, am imitat strigătul ascuțit de război al indienilor când se pornesc la război. Eram caraghios şi copil şi era bine. Ridicolul strigătului strident și sincopat de palma care acoperea repetat gura spărsese tăcerea jenantă din jur.

Democrație spontană în și pentru Minerva, Mănăștur

A doua masă critică este promovată destul de agresiv la nivel vizual, radicalism care poate mai mult a deranjat decât încurajat participarea. Afișul desenat minimalist arată o persoană în cărucior cu rotile care se află la volan. Mesajul e batjocoritor, incorect politic, inversează perspectiva șoferului agresiv în trafic și a biciclistului ponei plăpând deranjat de caii putere ai mașinii: „Dă-le șoferilor o șansă! Ei nu se pot deplasa ca noi! Critical mass 2 este și o măsura de protest împotriva construirii parcării și distrugerii parcului de la Minerva, Mănăștur! Dacă autoritățile și șoferii ne blochează parcul, noi le blocam drumul!”.

O paranteză pentru a înțelege contextul mesajului. Legăm protestul biciclist de unul dintre cele mai prompte și mai mediatizate proteste ale societății civile locale, dar nu a acelei societăți civile care se auto-legitimează ca atare. Pensionari, mame, copii din apropierea fostului complex Minerva, din cartierul imens al Clujului, Mănăștur, au dărâmat gardurile instalate de autoritățile care îngrădeau o bucată de spațiu verde, o oază de respiro în îmbulzeala zilnică. Gardurile încercuiau amplasamentul unui viitor parking, despre care mănășturenii din zonă au aflat doar când au fost instalate panourile, deși primăria insistase că au fost postate anunțuri cu privire la construirea unui parking suprateran de aproape 500 de locuri și nu au fost obiecții la „consultarea publică” organizată. Localnicii protestatari propuneau alte locații pentru parcare și spuneau că niciun om normal nu și-ar dori construirea unei parcări care să înghită un petec de spațiu verde, mai ales că sunt atât de puține în Mănăștur, un cartier-dormitor gigantic în care trăiesc peste 100.000 de oameni.

Apar petiții pe hârtie, dar și pe net, semnate de câteva sute de oameni care se opun construcției parcării și care acuză lipsa de transparență decizională a primăriei în gestionarea proiectului: „În 2008, Primăria Clujului a anunţat proiectarea unui parking suprateran în cartierul Mănăștur. Acesta ar fi amplasat în zona complexului Minerva, înlocuind singurul parc cu spațiu verde și de joacă din zonă, transformând complexul Minerva într-un morman de beton sufocând populația cu monoxid de carbon și eliminând singura zona de relaxare pentru tineri, copii și pensionari. Există încă și acum parcări folosite ineficient care ar putea fi înlocuite cu un asemenea complex, tot în zona aceea ocupă locul și fostul cinematograf Dacia care ar putea fi demolat lăsând loc suficient pentru un ansamblu de parking. Spuneți NU unei decizii anti-ecologice pentru a salva acest parc!”.

Se constituie ceea ce eu am denumit Comitetul de Inițiativă Minerva-Mănăștur, care negociază cu reprezentanții primăriei. Un universitar tânăr, Adrian Papahagi, devine purtătorul de cuvânt al protestatarilor, iar la unele întruniri la primărie e însoțit de un avocat. Cum stăteam la câteva minute de amplasamentul noii construcții mă simțeam direct implicat, așa că îi propun să mediatizăm fiecare întrunire cu primăria prin comunicate de presă, ceea ce întreține disputa și obligă autoritățile să răspundă la presiuni. Primăria justifică în continuare parcarea pe același sit prin eliberarea altor locuri în care sunt staționate mașini, dar promite lărgirea spațiului verde și a locurilor de joacă, înainte de realizarea parkingului.

„Un ultim lucru se cuvine spus răspicat: indiferent de rezultatul acestei intersectări dintre inițiativa civică şi cea administrativă, ea nu poate fi decât benefică pentru democraţie. Cetăţenii vor învăţa să-şi promoveze interesele individuale sau de grup, subsumându-le căutării binelui comun, iar cei care ne administrează vor înţelege că mandatul pe care li l-am încredinţat nu le permite să ia decizii fără să ne consulte mereu, chiar dacă acest lucru poate părea greoi şi ineficient. Democraţia este negocierea binelui comun, iar aceasta se întâmplă acum, sub ochii noştri, în Mănăştur, ceea ce nu poate decât să ne bucure pe toţi, indiferent de poziţia pe care ne aflăm”, spunea Adrian Papahagi, fiul scriitorului Marian Papahagi, într-un comunicat de presă în urma unei întruniri cu primarul luni, 15 iunie 2009.

Rezultatul a fost nefavorabil protestatarilor pentru că primăria nu și-a respectat promisiunea de a mări spațiul verde. I-am zis de atunci lui Papahagi că tehnic nu au cum să o facă și că ar trebui să acționeze în instanță municipalitatea pe motiv că se încalcă legea spațiilor verzi, obținându-se fraudulos un aviz și pentru că nu au fost respectate procedurile legale de consultare a opiniei publice. Pe parcursul protestelor, el se gândise, de asemenea, la acționarea în instanță și a propus soluția tribunalului asociațiilor de locatari din zonă. Le-a spus și că ar trebui plătit un avocat, ceea ce nu ar fi dificil la câți nemulțumiți există. Pensionarii s-au speriat. La întrunirile din apropierea spațiului de joacă, pensionarii au declanșat o jelanie a pensiilor mici și au preferat să se încreadă în angajamentele primăriei. Poate ar fi găsit și un avocat care să lucreze pro bono la caz… Dezamăgit de reacția locatarilor care se bizuiau oricum prea mult pe „domn profesor”, Adrian Papahagi mi-a spus la un moment dat că el e prea tracasat de conflicte, întruniri cu protestatarii și la primărie, interviuri etc. și că trebuie să se reîntoarcă la studiu, la bibliotecile din străinătate. Conflictul a fost pierdut din start de societatea civilă locală, constituită ad-hoc, pentru că nu reușea să se asocieze (plata unui avocat de asociațiile de locatari sau găsirea vreunui avocat voluntar din zonă) și pentru că se baza prea tare, din cauza lungii noastre tradiții autoritare și ierarhice, pe o singură persoană care să-i reprezinte pe nemulțumiți, în loc ca participarea la negocieri să fie mai largă. Astfel, așa cum se întâmplă constant, democrația de tip reprezentativ eșuase în cazul primăriei pentru că decizia la nivelul autorităților nu s-a luat prin deliberare și consens, după cum și acea abia mijită democrație participativă mănăștureană, înflăcărată și emoțională la început, se împotmolise atât din cauza anomiei civice colective, cât și din pricina absenței unei culturi și tehnici protestatare. Împuternicirea inițială nu a fost dispersată pentru că s-a bazat pe aceeași logică a reprezentativității, delegare transferată exclusiv către „domn profesor”.

Eram mai puțin de 50 de bicicliști la masa critică. Puțin dezamăgit de participarea anemică. Vreme ploioasă, vânt, picuri de ploaie, destui străini, studenți Erasmus. Am mers dinspre centru spre Mănăștur și, spre deosebire alte mase critice, ne-am oprit să stăm pe spațiul verde care urma să fie ras. Studenților occidentali nu le venea să creadă că autoritățile ar construi pe spațiu verde, ar tăia copaci într-un cartier atât de înghesuit și ar amplasa o parcare la ieșirea la stradă în defavoarea unui loc mai ferit. Le răspundeam pe scurt că e dificil de găsit soluții pentru că în România s-a implementat un principiu greșit încă din anii 1990, celebra sintagmă restitutio in integrum, care a pus binele privat înaintea celui public. Le-am povestit că e într-adevăr greu de găsit zone de parking pentru că zeci de alte spații erau revendicate în Mănăștur. Direct de la protest, am mers la Realitatea TV, la emisiune cu primarul Sorin Apostu. Mi se spune pe ascuns înainte de a intra în direct că primarul a refuzat să apară într-o emisiune tv alături de Adrian Papahagi, care îl intimida prin elocvența, pasiunea prin care își apăra drepturile de locatar născut în zonă și prin statutul său universitar. Primarul reiterează poziția oficială: chiar dacă sunt nevoiți să intre pe spațiul verde, prin parcarea supraterană, vor permite construirea altor spații verzi. Critica mea timidă a fost că primarul vorbește în limbajul new speak al lui George Orwell din 1984 pentru că e contradictoriu să justifici realizarea unor porțiuni mai mari de spațiu verde prin distrugerea altora. Tot în manieră new speak, primarul a inclus ulterior în intravilan două porțiuni mari din pădurile Hoia și Făget, transformând pe hârtie aproximativ 200 de hectare în parcuri, și a declarat că Clujul respectă normele europene în vigoare care prevăd 26 de metri pătrați pe cap de locuitori, orașul având deja aproape 30. Ca invitat, încercam politicos să nu îl întrerup pe primar și lăsam reporterul să intervină și răspundeam doar când mi se adresau întrebări. Si asta se întâmpla destul de rar. Primarul demonstra savant, cu date la care nu aveam acces, că actualul amplasament al parkingului este singura soluție posibilă. După încheierea emisiunii, se întâlnește cu directorul stației, Lucian Danciu, care îl întâmpină călduros. „Hăhă, ce m-a făcut Dohotaru!”, rânjește Apostu și îi trage cu ochiul directorului.

Bicicleta și egalitarismul

La o altă masă critică, din iunie 2010, am fost cel mai relaxat, am râs de mă dureau pomeţii, muşchii feţei mele nefiind, din nefericire, obişnuiţi cu o cascadă de hohote. La provocarea unei prietene franțuzoaice am încercat să strig ca Tarzan, dar nu mi-a ieşit deloc. Sunetul se îneca în râs după câteva secunde. Masele critice au fost de fapt măsuţe, puţin ciobite, cu un picior lipsă, dar ne-am instalat totuşi confortabil la ele, chiar dacă nu eram mai mult de 50 de oameni, iar liderii mişcării legaliste, marşul bicicliştilor, nu participau la ele. Senzația mea era că mămăliguţa noastră biciclistă chiar a explodat pe străzile Clujului, prin centru, Mărăşti şi Gheorgheni. Bucăți din mămăligă cădeau pe parbrize, iar șoferii trebuiau să încetinească la 10 km la oră, altele cădeau pe ochii vreunui trecător și o păpa cu un zâmbet pe față, uneori ajungea la etajul șase al unui blocatar care își fuma țigara pe balcon. Au fost locuri ca B-dul Dorobanţilor unde am lăsat o coloană de maşini de câţiva kilometri. Participanții care veneau pentru prima oară la o masă critică erau ca drogați, cu pupilele mari, dilatate de satisfacție, high de adrenalină și emoție, cu ochii vii și uimiți, nu le venea să creadă că li se permite așa ceva. Şoferii par a se fi obişnuit cu noi, după câteva zeci de marșuri, sute de știri, așa că am prins mai multe claxoane de apreciere decât de furie că încetinim maşinile. Unul dintre ei chiar a dat muzica la maxim și a deschis geamurile ca să ne petrecem drumul mai bine. Oamenii pe stradă ne răspundeau la salut, ne făceau cu mâna, zâmbeau cumva miraţi, aşteptau să treacă micul cârd de biciclişti. Plimbarea a fost chiar aleatorie, cine dorea să meargă în faţă stabilea direcţia, iar oamenii din față se schimbau constant. La pornire şi finiş am trecut prin fântâna arteziană din Piaţa Unirii, apoi am mers la bere în barul Albinuţa, răcoroasă pe terasă din cauza copacilor, copertinelor şi plantelor şi, mai ales, din pricina berii Bucegi care se găsea din belșug la 2,5 lei sticla, jumătate din prețul berii pe alte terase.

Din ce am întrebat, motivaţiile participanților la masele critice, asemenea marșurilor bicicliste, sunt extrem de variate. Există și revendicări concrete cum sunt realizarea unei rețele de piste pentru biciclişti ori respectarea bicicliştilor în trafic de către şoferi, dar sunt mai ales simbolice: stil de viaţă mai sănătos, încurajarea unor mijloace de transport eco şi ieftine, promovarea unor simboluri egalitare şi democratice ale statutului social (spre deosebire de maşină, o biclă în Oser se găseşte la 200 de lei). Ecourile unor astfel de proteste ilegaliste sunt palide. Media tradițională le-a mediatizat cu zgârcenie, spre deosebire de marșurile bicicliste, tocmai pentru că sunt prea radicale în conținut, prea egalitare în forma lor anarhică, lipsită de conducători care să legitimeze, să autorizeze convențional demersul. Tot astfel, nu pătrund în mediul universitar „de stânga” de la noi, atâta cât există, iar în cel „de dreapta” cu atât mai puțin. Motivele rezervelor intelectuale care pot propaga astfel de cauze prin natura discursivă a profesiei sunt numeroase: sedentaritate, inapetenţa pentru protest a intelectualilor umanişti români care văd ieşirea în stradă drept o manifestare cu valenţe isterice, ori abordarea de modă veche a criticii sociale în cazul celor cu valenţe marxiste care bovarizează textual, într-un spațiu cu minime reflexe civice, doar protestele sistemice, „revoluționare”, însă fără a participa la proteste sectoriale, pentru diverse cauze „minore”.

de Adi DOHOTARU

FacebookGoogle+Twitter

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress