La source des femmes / Izvorul femeilor

Unul dintre personajele acestui film este jurnalist. Încă o iubeşte pe Leila, conştiinţa care luptă pentru emanciparea femeilor din comunitatea orientală în care trăieşte. Leila ar fi trebuit să-i fie soţie, dacă el nu ar fi ales să urmeze glasul părintesc şi să se însoare cu fata recomandată de avere, poziţie. Vine în comunitate pentru a o recîştiga pe Leila şi pentru a scrie despre conflictul local dintre femei şi bărbaţi – o grevă sexuală prin care femeile speră să-i determine pe bărbaţi să coboare apa în sat. Prin tradiţie, tot ceea ce ţine de rînduiala casei era în grija femeilor, astfel că şi aducerea apei de pe un deal vecin era tot sarcina lor. Drumul pînă la izvor traumatizase multe femei, multe sarcini fuseseră pierdute din cauza dificultăţii acestei misiuni cotidiene. O stare inacceptabilă, mai ales că pentru bărbaţi sarcinile tradiţionale se schimbaseră în timp.

Povestea, povestirea şi valoarea filmului pot fi observate în textul pe care îl scrie jurnalistul pe marginea celor ce se petrec în sat. Iniţial, el încearcă să îşi disimuleze intenţiile amoroase şi poziţia faţă de conflict prin asumţia că ar cerceta viaţa insectelor. După ce îi sînt descoperite interesele sentimentale, el rămîne pe poziţie în ceea ce priveşte insectele. Dar numai pentru a edita o poveste alegorică în care corespondentul micilor făpturi neajutorate sînt femeile locului, harnice precum furnicile şi abinele, frumoase precum buburuzele, talentate precum greierii. Chinul romantic al jurnalistului e asemănător încercărilor poetice din gazetele şcolare în care putem citi mimetisme eminesciene sau baudelaire-iene: ridicolul acestor scrieri provine din faptul că autorii lor caută să reproducă o stare de spirit pe care le-o creează lecturarea operelor înaintaşilor, nu viaţa. Ei introduc în viaţă o emoţie livrescă şi uită că emoţia autentică e obţinută de cei pe care-i admiră dintr-o viaţă bogată care e surprinsă şi precizată prin mijloace comune (cuvînt, desen, imagine).

Cu toate că în anii 2000, de la un film la altul, autorul nu şi-a schimbat metodele de lucru (profunzimea ideatică pe care o putem regăsi în ficţionalizarea unor evenimente reale – cum au fost acţiunile Mossad din anii optzeci în favoarea evreilor din Etiopia, sau, acum, transformarea întâmplărilor care au avut loc în Sirt, Turcia, în 2001, în istorie cinematografică -, sau raportarea la ceea ce înseamnă creaţie artistică şi geniu) şi angajamentul sentimental faţă de istoriile prezentate, singura peliculă din acest interval în care Radu Mihăileanu se apropie de emoţia autentică este Va, vis et deviens. Plusul în favoarea filmului menţionat vine din faptul că, acolo, terenul de joacă este un element la care ne raportăm cu toţii (sau, dacă e să urmăm concepţia lui Jung, e un arhetip al inconştientului colectiv): mama. Despărţirea de părinte, încercarea de a face o carieră, îndrăgostirea şi nunta, regăsirea părintelui, conştientizarea îmbătrînirii părintelui, toate aceste etape ale vieţii trăite sau anticipate eliberează o serie de emoţii pe care filmul le (re)activează în interiorul spectatorului. Pe teme atît de comune, dacă e găsit scheletul care să favorizeze spectatorului o construcţie personală, acesta din urmă va fi cîştigat de partea proiectului prin amintirile sau proiecţiile pe care pelicula i le prilejuieşte. Imaginile din film vor marca legătura sentimentală a spectatorului cu propriul trecut. Sau vor fi şablon pentru viitoare trăiri.

Următoarele filme semnate de Radu Mihăileanu păstrează abordarea bonom-linguşitoare a realităţii (bonomia fiind vizibilă în poveste, atitudinea linguşitoare în povestire, ca raportare la spectator), însă pierd elementul comun, arhetipul. Şi problema genialităţii şi a creaţiei, şi dificultăţile sociale ale Orientului Mijlociu sînt mult prea specifice pentru a putea fi cuprinse în fotografii realizate din maşină. Cîteva instantanee care amintesc acea lume (în cazul filmului actual), legate între ele în spiritul discursului politic occidental despre drepturile omului, nu reuşesc să închege o imagine autentică asupra acelor spaţii străine celor mai mulţi dintre noi.

La source des femmes e ca o carte de colorat, conţine tot felul de linii, tot felul de sugestii care trimit spre un spaţiu socio-cultural vecin. Însă liniile respective nu cartografiază un spaţiu studiat temeinic, cu legendă de culori, distanţe şi contururi precise. Ci sînt rezultatul unei priviri peste gard. Spectatorul e purtat prin acea privire. Astfel că, dacă e să coloreze figurile cărţii, spectatorul trebuie să urmeze sugestiile autorului. Iar acestea reareori depăşesc universul onctuos la care trimit mişcările de şolduri descrise în dansul pe care femeile îl tot repetă pe ecran; un univers pe care versurile rostite în timpul dansului nu-l îmbogăţesc cu nimic.

E o situaţie similară celor povestite în ziarele de sport nu demult: arbitrii de fotbal erau întîmpinaţi de diverşi conducători de cluburi cu dansuri populare şi dansatoare populare, mîncăruri şi băutură. O întreagă lume – cea a întrecerii sportive şi a valorilor ei, care nasc un spectacol veritabil, – era redusă la un spectacol de bulevard în care, atunci cînd erau abordaţi oamenii potriviţi, cîştiga interesul. Şi cel din urmă e un spectacol, o coḿedie.

FacebookGoogle+Twitter

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress