Să asculţi discurile pianistului norvegian Tord Gustavsen e ca o scufundare în cel mai teribil love-story cinematografic, însă unul realizat de o minte conştientă de faptul că urmăreşte să obţină acestteribil şi atunci ceea ce face e să se plaseze întotdeauna pe limitele genului şi să se joace ironic, autoreferenţial, cu ele. Primele sale discuri (Changing Places, The Ground şi Being There), editate în formulă de trio (alături de tobarul Jarle Vespestad şi de regretatul basist Harald Johnsen) la casa ECM, conţin explorări instrumentale în care, dinspre improvizaţia specifică jazz-ului, ajung să fie sondate forme muzicale populare – cum sînt şansoneta, romanţa sau café-chantant-ul – în aşa fel încît limitele tehnice şi lirice ale acestor genuri, secvenţialitatea, uneori frivolitatea, alteori burlescul specifice acestor compoziţii să capete tensiune, dramatism, o intensitate sentimentalo-intelectuală rară.
Ceea ce reuşeşte Tord Gustavsen în muzica sa e să negocieze exemplar paradoxurile existente între cerinţele matematice de construcţie muzicală şi izbucnirile sentimentale sau pulsul vital care animă omul dincolo de graniţele raţiunii, în iubire, în plăcerea de a se juca sau în desfătarea de a privi şi de a se topi în lucrul privit. Ceea ce reuşeşte să redea Tord Gustavsen în compoziţiile sale e forţa momentului în care simţirea nu a primit încă pecetea raţiunii, nu a devenit noţiune şi a scăpat, deocamdată, de îngrădirile conceptuale uneori stereotipe. E ca şi cum ai privi lacul Galeş în Retezat, cu faţa către Valea Rea, fără a încerca să descrii ceea ce vezi sau e ca şi cum ai iubi fără să trebuiască să explici de ce şi ce iubeşti la şi în persoana de lîngă tine. În acelaşi timp, însă, toate acestea sînt dublate de experienţă, de faptul că nimic nu se petrece pentru prima dată şi, astfel, aceste stări sînt trăite ca atare în mod voit, avînd conştienţa naturii lor, ca bucurie a jocului; un joc în care intelectul, întotdeauna ager, trage cu ochiul afectivităţii. Iar acest aspect, complicitatea (cvasi-)tacită a intelectului, e vizibilă imediat ce te îndrepţi către compoziţie ca întreg: repetiţii, reluări tematice re-aşezate muzical, re-discutate, contra-poziţionări, punţi între piese, elemente care dau coerenţă formală discurilor.
În anul 2009, prin lansarea discului Restored, Returned, Tord Gustavsen încerca o nouă formă şi o nouă formulă de adresare muzicală. Restored e un disc dezvoltat în ansamblu, un ansamblu în care pianistul a invitat toţi muzicienii care, în urmă cu un deceniu, îl cooptaseră drept colaborator în proiectele lor. Faptul că Restored e un album inegal, uşor eclectic, nu e de mirare dat fiind contextul. E un disc dezvoltat în forme compoziţionale apropiate de zona muzicală pop, cu spaţii create pentru fiecare invitat, astfel că discul nu păstrează marca deja clasică Tord Gustavsen (Trio).
Prin discul lansat la finele lunii ianuarie în acest an, The Well, Tord Gustavsen – în formulă de quartet acum, cu Tore Brunborg la saxofon, Mats Eilertsen la bas şi alături de colaboratorul său de cursă lungă, Jarle Vespestad – revine la spaţiul său obişnuit.
Tedinţa primară pe discurile de început e aceea de a crea plaje muzicale pe care pianul să poată evolua liber. Basul şi tobele ţin ritmurile, deschid fundalurile pe care pianul să le spargă, sau să le alinte, pe care să le crească dramatic sau pe care să îşi edifice trilurile dulci-ironice. Şi, întotdeauna cînd pianul devine prea insistent, unul dintre celelalte două instrumente intervine, ocupă prim-planul şi delimitează treptat linia de plutire, pe care pianul o regăseşte urmînd indicaţiile instrumentului respectiv. Pe acest ultim disc, responsabilităţile dramatice revin atît pianului cît şi saxofonului, cele două instrumente ocupînd succesiv faţa scenei (în prima parte a discului) sau dialogînd frecvent pe marginea unor teme propuse (în cea de-a doua parte a discului).
Cea mai reprezentativă piesă în relaţie cu primele albume ale lui Tord Gustavsen e Circling (piesa numărul cinci); e ca o secvenţă pasională organizată minuţios, repetată pînă la perfecţiune şi filmată de Kubrick. Cît priveşte relaţia pian-saxofon, podurile de legătură între cele două instrumente, modul în care îşi pregătesc terenul tematic unul celuilalt, edificative sînt Suite (piesa trei, în care, vreme de două minute şi jumătate, Gustavsen, ca un metronom, pe de o parte susţine o anumită temă, iar de cealaltă parte desenează o serie de ramuri în jurul temei, ramuri pe care le ornează basul, pe care le susţin cinelele şi pe care le dezvoltă apoi şi saxofonul) sau Glasgow Intro, piesa şase, care e ca un covor pe care pianul i-l intinde saxofonului pentru a netezi ieşirea la rampă a acestuia, pe piesa următoare, On Every Corner.
Cu toate că piesele de pe acest disc însumează o serie de lucrări noi cu piese pe care Gustavsen le-a compus la cererea organizatorilor unor evenimente, pentru a fi prezentate în cadrul acestora – Festivalul de Jazz Cheltenham sau Festivalul Internaţional de Muzică Bisericească de la Oslo, ambele din 2011 – The Well e un disc omogen, coerent, care deschide spaţii surprinzătoare la fiecare audiţie.
Sorry, comments are closed for this post.