foto: Vladimir Komjati
Nerăbdătoare, am plecat devreme spre locaţia concertului, în naivitatea mea crezând că voi “prinde loc” în fată. Concertul a avut loc în Lucerna Music Bar, şi anume, în sala de dans (în cehia dansul de societate se studiază în liceu) şi deşi locaţia are o capacitate de peste 2000 de locuri, atunci când am ajuns acolo, o coadă de peste 100 m aştepta să o vadă pe Polly. Am facut o “românească” şi am reuşit într-un final să prindem nişte locuri, pe la mijlocul sălii.
Ştiam ce mă aşteaptă pentru că mai trecusem prin asta înainte. În luna mai am văzut-o pe PJ şi multi alţii la Primavera Sound Festival, în Barcelona. Mi-a întrecut asteptările acolo şi consider că a fost cel mai bun concert văzut în cadrul festivalului deşi nume ca The National, Grinderman şi Interpol s-au perindat prin faţa urechilor mele.
Dar aia a fost altă treabă. Alt public (80 000 de oameni), altă locaţie, altă atmosferă, altă temperatură afară.
Aici, publicul a fost alcătuit dintr-un amalgam de hipsteri tinerei, părinţii lor, nemţi, austrieci, polonezi, fumători (frustraţi pentru că PJ a cerut interzicerea fumatului în sală), nefumători fericiţi că fac parte din gaşca lui PJ, femei de-o vârstă cu ea, bărbaţi cu plete şi păr alb, geekşi transpirati şi fete frumoase.
Pe când admiram tavanul sălii baroce gândind că Let England Shake se potriveşte de minune acolo, am aflat că PJ a renunţat să dea interviuri deoarece e bolnavă. Din nou, naivă cum mă ştiţi, am avut impresia că asta o să conteze şi că o să-i afecteze starea sau concertul.
Am tremurat un pic când au intrat pe scena pentru că toata sala a explodat în aplauze şi ţipete. Au inceput cu Let England Shake (fără nici un salut penibil de genul “bună seara Bucureşti”) şi imediat mi-am adus aminte de ce mi-a plăcut de ea cel mai mult în Barcelona. Pentru că nu e teatru, nu flirtează cu publicul, nu dansează pentru el şi nu glumeşte cu restul trupei ca să te simţi tu bine. E curat, elegant şi la un cu totul alt nivel fată de restul. Evident, atunci când cânţi despre Primul Razboi Mondial şi de felul în care Anglia a fost lovită de el, nu te-apuci să faci pe măscariciul.
Într-un interviu spunea că Let England Shake nu e doar pentru britanci şi nu e numai despre război. Am simţit asta pe The Last Living Rose, o piesă patriotică care mi-a umflat penele deşi PJ striga numele patriei sale ”England!”.
Întregul concert s-a învârtit în jurul albumului mai sus numit, însa, din când în când “she rocked it” ( ca să citez unul din personajele cu care am mers la concert).
Îmbrăcată în rochia neagră de walkiră (divinitate vikingă care alege eroii de pe câmpul de luptă ce merită să intre în Valhalla – googled that) a dat din coapse pe The Pocket Knive şi a cântat unplugged şi serios Desperate Kingdom Of Love. De fiecare dată când înlocuia autoharpa cu chitara electronică ştiam că urmează “una veche” şi asta mă făcea să îmi ascut urechile ca să recunosc mai rapid piesa.
La final ne-a mulţumit timid şi simplu (şi tocmai de-aia a părut sincer) şi s-au ţinut de mâini ca mai apoi să facă o plecăciune în faţa noastră.
Mick Harvey, John Parish şi Jean-Marc Butty sunt cei care au însoţit-o în acest turneu şi vă recomand ca, dacă vreodată nu aveţi pentru cine cinsti un pahar, gândiţi-vă la bateristul lui PJ, Jean-Marc Butty, care pare să fie în lumea lui pe scena şi care stă în spatele instrumentului ce dă nota aceea specifică albumului. Ritmurile care amintesc de copii toboşari de pe câmpurile de razboi şi de muzica care trebuia să îmbărbăteze soldaţii sunt susţinute elegant şi profesionist de Butty. Plus că te-aştepţi ca atunci când se ridică de pe scaun, să-i vezi cheţia tipică toboşarilor de jucărie, pe care sigur, cineva o roteşte înainte de concert, că altfel nu se explică de unde atâta vână.
Pe scurt: a fost emoţionat, elegant, profesionist, poetic şi foarte britanic.
Dacă îţi pune Dumnezeu mâna în cap şi mergi la un concert de-al ei, câteva recomandări călduroase:
-cumpără biletul din timp;
-fumează afară până te saturi;
-încerca să stai în faţă sau în balconul sălii pentru că altfel s-ar putea să ajungi în spatele unui om imens, cu păr lung care miroase dubios (cum au paţit altii);
-şi nu în ultimul rând: enjoy!
Setlist:
Let England Shake
The Words That Maketh Murder
All&Everyone
The Guns Called Me…
Written On The Forehead
In The Dark Places
The Devil
Dear Darkness
The Glorious Land
The Last Living Rose
England
The Pocket Knife
Bitter Branches
On Battleship Hill
Down By The Water
C`mon Billy
The piano
Big Exit
Hanging In The Wire
The Colour Of The Earth
Desperate Kingdom Of Love
Sky Lit Up
Angelene
text: Alexandra Timpău
Sorry, comments are closed for this post.