Pentru mine Anim’est a inceput anul ăsta cu Paprika, regia Satoshi Kon, 2006. Intr-o lume a viitorului, se inventează un dispozitiv – „DC mini” – cu care psihologii pot patrunde in visele individului și ii pot astfel explora subconstientul, pentru a-i trata afectiunile psihice. Filmul ne propune sa vedem ce se intamplă in momentul in care acest dispozitiv ajunge in maini nepotrivite.
Inceputul ne introduce in visele detectivului Toshimi Konakawa, in care ne este prezentată domnișoara Paprika, alter-ego-ul doctoritei Chiba Atsuko, identitate pe care aceasta și-o asumă in lumea viselor pentru a-i trata pe pacienți. Unul din prototipurile „DC mini” este furat, iar echipa de psihiatri care a realizat și folosit dispozitivul (Chiba – Paprika, doctorul Tokita, aistentul sau Himuro, doctorul Shima si seful institutului de psihiatrie – doctorul Seijirō Inui) se vede nevoita sa se conecteze la lumea viselor pentru a gasi faptașul.
O poveste halucinantă in care visul preia tot mai mult controlul asupra realității, generandu-se un subconstient colectiv. Intoarcerea la inocența copilăriei – de a primi, gusta și transforma lucrurile și situatiile – pare a fi scaparea din cosmar.
Nu mă pot abține să nu pomenesc de atmosfera cu care m-a primit festivalul acest an. Cand am ajuns vineri la Victoria, o fetiță neinsoțită – să fi tot avut vreo 6 ani – lălăia și dansa in fața cinematografului. Simbolul festivalului, oaia, stătea liniștită la intrare, gonflabilă si mare. Ei bine, pe cand am ieșit de la film, afară era un adevarat circ: acest copil sărea pe oaie și urla, radea, canta, dansa. Atata s-a mai tot izbit de papușă incat a reușit sa o desprindă din sforile cu care era fixata acolo. Eliberată, oaia a fost plimbată putin prin zonă, apoi abandonată chiar in fața ușii de acces a cinematografului, blocand intrarea. Omuleții care asteptau la film se uitau ba unii la altii, ba la copil, amuzați si terifiați in acelasi timp. Bine, pană la urmă s-a terminat (?) cu „bine”: oaia a fost legată din nou la locul ei de catre organizatori – cand au bagat și ei de seama că nu se mai poate intra pe usă.
Eu, cat de cat am reușit sa ințeleg acest „ras cu plans, ….” , dar ma gandesc ce sentimente a putut trezi minunația asta de spectacol privit prin ochii unui străin, că doar s-a desfasurat la un festival „internațional”. In fine, la inceputul filmului am fost anuntați că s-ar putea ca asta să fie ultima editie a festivalului, din lipsa de fonduri.
Sorry, comments are closed for this post.