Extaz capitalist


Unul dintre cele mai bune documentare pe care le-am văzut în ultimul timp, dar și dintre cele mai periculoase din cauza imaginilor fabuloase care pot amuți orice gândire de tip critic, este eseul non-ficțional „Life cycles ”. „Life cycles” este un documentar de nișă, din 2010, realizat de Derek Frankowski & Ryan Gibb și sponsorizat de corporația Shimano și de alte firme de biciclete. Se axează atât pe o filozofie de viață mai responsabilă pe care consumatorii ecologiști de biciclete ar avea-o, cât și pe un tip de trăire fetiș-extatică posibilă la downhill cu biciclete hiperperformante. Previzibil, filmul a luat premii în 2011 la festivaluri de nișă, despre sporturi „extreme” și activități montaniarde, dar a fost prezentat și la festivaluri cu un public generalist.

Uber-reclama la biciclete de 47 de minute face referire nu la un produs cât, definitoriu pentru capitalismul ultimilor 50 de ani, la o marcă ce indică o nouă sensibilitate economică, a integrării „naturale” a produselor în circuite eco (referințele la naștere și „moarte” prezente și în trailer). O astfel de re-prezentare se îndepărtează de economia clasică, în care raporturile erau reglate de relația dintre cerere și ofertă, așa-numitele „externalități” jucând un rol minor (costurile sociale și de mediu).

Departe de funcționalitatea practică a unui produs, se poate observa în film extrema estetizare a bicicletei în sens panteist. De altfel, vocea comentatorului din off anunță că bicicleta e construită pe o fundație compusă din diversitate, eleganță și frumusețe, o descriere parcă a „Mamei-Natură”.

Comentariul și imaginile prezintă o viziune holistică asupra lumii, timpul e Aici și Acum. E timpul prezent al satisfacției capitaliste extatice, al consumatorului de senzații tari cu bicicleta. Momentul de prezență intensă în care nu mai există timp să gândești, doar „să reacționezi”: „All the worry and the want washed away by the rush. When it comes to trance, when the builder puts down the shovel and picks up the bike, when creation overrides destruction…”.

Însă sunt foarte multe lucruri nespuse, dincolo de performanța vizuală a filmării timp de câțiva ani a unor bicicliști performanți într-o natură „romantică”, fastuoasă. În afara freneziei coborârii sutelor de metri de deal sau de munte, există kilometri întregi de tras la deal și de anticipație a Prezentului, de pedalat monoton. Dincolo de bicicleta super-performantă, de câteva mii de euro, există mașina care o transportă în film în afara orașului (pick-up truck în stil american) și care consumă imens. Dincolo de asumarea unei ciclicități a producției capitaliste responsabile, eco, privitorii nu văd efectiv ciclul producției și reciclării, întrucât se întrevede doar momentul kairotic al coborârii bicicliste, în supradozaj de adrenalină. Tot astfel, farmecul prezentării creatorului de biciclete, al unui homo faber potent și sigur pe sine, maschează faptul că aceste biciclete sunt realizate serial, de muncitori prost plătiți și care nu au posibilitatea să împartă între ei profiturile care sunt apropriate privat de „creatori” de marcă (Shimano) pe care probabil nu i-au văzut niciodată.

M-am străduit să comentez o reclamă atât de lungă tocmai pentru că imaginile egalează uneori ca frumusețe filmările din documentare ca Baraka și am fost înșelat la prima vizionare de valoarea imaginilor. În ciuda apelului consumist și ipocrit, la o producție „naturală”, ciclică, în condițiile în care nu se face nicio referire la modalitățile de a recupera eficient astfel de produse lansate, eseul merită gustat mai ales dacă suspendăm condițiile de posibilitate ale acestui discurs capitalist. Iar bicicliștii-fetișiști, promotorii unui nou stil de viață (mai sănătos, nu?), vom rămâne cu păcăleala extazului, chiar dacă gol de orice conținut. Însă e de preferat această înșelăciune tentativelor critice, de regulă intelectuale, de a denunța condițiile de posibilitate a discursului „păcălitor”, atâta timp cât discursul critic nu vine cu o (meta)narațiune cât de cât șarmantă a posibilității unui nou Aici și Acum.

FacebookGoogle+Twitter

3 răspuns la Extaz capitalist

  1. Cu MTB-urile de downhill e cam greu să urci, iar amatorii de downhill sunt interesaţi doar de coborâre. Rezultatul e că bicicleta super-specializată e transportată cu alte mijloce (de regulă maşină, uneori telescaun) până în vârful pantei (deal/munte). Înafară de asta, bicicleta e supusă modei – apar modele noi de la un an la altul, iar consumatorii ajung să înlocuiască o bicicletă perfect funcţională odată la câţiva ani.

    Motiv pentru care o practică eco-conştientă e să-ţi cumperi la mâna a doua (mai ieftin) o bicicletă normală „uzată moral” (din 1890 bicicleta obişnuită nu s-a schimbat foarte tare), care ţi se potriveşte şi s-o foloseşti regulat ca să te deplasezi din punctul A în punctul B. Iar dacă-ţi place să meştereşti, alternativa e să-ţi faci o bicicletă din piese de provenienţă diversă (second-hand, noi) aşa cum am făcut eu. De fapt asta se întâmplă şi la atelier cu o bicicletă la mâna doua, doar că o face/repară altul pentru tine.

  2. Pretenția realizatorilor sponsorizați de megacorporația Shimano era de a vorbi despre o bicicletă generică, însă imaginile sunt doar cu sportivi de downhill, unde sponsorizează competiții. Pericolul unor asemenea documentare e că încurajează snobismulul cumpărării unor biciclete cât o mașină second de scumpă în loc să te orientezi, așa cum spui tu, spre biciclete second, disponibile pentru orice cumpărător cu 350-400 de lei în buzunar. Dincolo de asta, imaginile astea sunt ca un Aleluia juisant minute în șir!

  3. Poţi să iei şi nouă dacă vrei, însă ideea e să te foloşeşti de ea cât mai mult şi s-o repari în loc s-o înlocuieşti cu totul odată la câţiva ani. În mod normal durata de utilizare medie a unei biciclete ar trebui să fie în jur de 10-15 ani.

    Eu nu-mi amintesc să fi avut niciodată bicicletă 100% nouă. Practic MTB-ul meu e pe cadru luat la mâna doua prin 1997 sau aşa, cu piese tot de atunci şi merge încă foarte bine. Numai frânele şi cauciucurile le-am schimbat pe el. Hibridul ăsta alb cu care mă dau cel mai des e construit tot pe cadru luat la mâna doua de la un prieten, cu piese unele la mâna doua, altele noi, altele de pe o bicicletă veche sau pe care le aveam prin garaj. Am iesit cam la 600 lei cu totul, inclusiv manopera după ce am vândut bicicleta veche pe care a făcut-o prietneul în cauză funcţională cu piesele ce le aveam amândoi rămase. Bicicletele noi care costa sub 1500 lei în magazin au în general piese mai proaste pe ele decât am eu pe hibrid. Dar dacă n-ai râbdare să meştereşti îţi iei sau o bicicletă nouă sau una funcţională la mâna doua.

    N-am idee unde sfărşesc biciccletele abandonate. Bănuiesc că sau uitate print garaje, poduri, piviniţe, sau la oameni cu mai puţine posibilităţi sau în final la fier vechi.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress