Camera sinucigasilor e un film enervant. In primul rand, pentru ca e o risipa de imagine si actori. In mod foarte potrivit, a fost prezent in sala directorul de imagine si nu regizorul. Adica a venit cine merita.

In al doilea rand, pentru ca are meritul de-a inaugura un sub-gen. Daca exploitation-ul a cazut, in general, in marginaliile de zona B si azi nu mai e cool, Camera Sinucigasilor inventeaza emo exploitation.

Probabil ca, la un moment dat, scenaristul n-a putut sa hotarasca daca vrea sa prezinte subcultura (?) emo intr-un mod simplist si scandalizant celor neinitiati, sau daca vrea sa faca un film pentru adolescentii acestia filiformi,  post-goth si foarte atent fardati. Asa ca a ales sa le faca pe amandoua.

Iar daca imaginile suprasaturate cu mancare scumpa si apetisanta se numesc, in general, food porn, tot asa, prezentarea glamour-glossy a adolescentilor suparati & vulnerabili cu garderobe care insumeaza bugetul unei tari de lumea a treia e emo porn. In sensul neinteresant.

Filmul ne ofera povestea unui tanar profund deprimat. Tatal ministru, mama proprietara de casa de moda, soferul personal, vila, iesirile la opera si hainele croite special pentru el il fac emotiv si sensibil. Are iesiri de furie si o umileste pe secretara care nu ii spune “domnule”, face crize de isterie cu gemete penibile cand rad colegii de el pe Facebook si tragedia faptului ca ar putea fi gay e ultima picatura, asa ca incepe sa se uite pe Youtube la oameni care se taie cu lama.

De aici incolo, putem vedea imagini 3D cu un fel de joc sau Second Life sau chat room in care se aduna sinucigasii adolescenti. Adica o sinteza simplificata a tuturor interactiunilor digitale (de neinteles, desigur) pe care le au adolescentii in ziua de azi. Echipa filmului a lucrat doi ani ca sa produca imagini 3D cu o lume intreaga cu reguli proprii, care nu are nimic de-a face cu realitatea interactiunilor sociale pe internet. Probabil ca sa inteleaga parintii & publicul in etate ce anume fac copiii astia atata vreme pe calculator.

Una peste alta, protagonistul o cunoaste pe printesa chat-ului 3D al sinucigasilor si ajung sa gloseze filozofic pe Skype. Ea prefera lama, el pastilele. Amandoi sunt de acord ca parintii nu sunt cool. Liceul si balul de absolvire si temele sunt o lume intunecata care naste doar disperare. Totul tratat atat de serios si glossy si dramatic de realizatorii filmului, incat la sfarsit sa ti se para ca Hamlet si Kierkegaard sunt niste clipuri cu pisicute pe Youtube.

Adolescenta e un subiect sensibil si interesant, care merita tratat cu seriozitate, in orice cheie regizorala. E foarte usor, probabil, sa cazi in perspectiva auctoriala a unui adolescent, pornind cu cele mai bune intentii. Moment in care te deschizi tuturor riscurilor inerente varstei, printre care, inevitabil, stau penibilul si ridicolul.

Pacat de actorii buni si de imaginile excelente.