Nader și Simin, o despărțire ne introduce direct în mijlocul unei drame familiale: personajele titulare se ceartă într-o sală anodină de tribunal iranian pentru că ea vrea să plece din țară și să-și crească fiica în altă parte, iar el refuză pentru că trebuie să-și îngrijească tatăl bolnav de Alzheimer.

Pe nesimțite însă, perspectiva se schimbă și realitatea pătrunde brutal în peisaj. Și de fapt acesta e personajul principal al filmului: o realitate privită cu o obiectivitate absolută, surprinsă prin scene scurte și conversații banale. La un moment dat, filmul chiar dă senzația unei lumi disfuncționale care nu are coordonate geografice precise, cu povești mărunte ale unei disperări universale.

Senzația de film foarte bine făcut e întărită și de personajele feminine, fiecare formidabile în felul lor. Simin, nevoită să renunțe la familie în speranța unui viitor mai bun pentru fiica ei, Razieh, aflată în pragul epuizării, dar luptând cu încăpățânare pentru supraviețuirea familiei ei sau Termeh, adolescentă studioasă ce privește tăcută la destrămarea familiei ei.

Din păcate, filmul nu reușește să continue cu forța din prima jumătate de oră. Ritmul scade treptat, dialogul devine anost, iar absurdul unei lumi fără alb și negru, dar murdărită de tonuri de gri nu mai are impactul scontat. Finalul în coadă de pește nu reușește nici el să recapteze spectatorul, lăsând senzația de lungime și lentoare nejustificată.

Una peste alta însă, filmul merită văzut, în primul rând pentru extraordinara decență cu care își construiește subiectul. Puteam să vedem femei abuzate sau probleme religioase frizând absurdul, dar în loc de asta filmul construiește drame umane credibile, punctate din când în când de o mică scenă menită să ne aducă aminte de particularitățile locului în care se întâmplă povestea.