Aş putea face un background check al membrilor trupei, un arbore genealogic al unei trupe despre care nu am auzit mare lucru, dar care mi-a plăcut de la primele ascultări online. Aş putea să mă documentez asupra ceea ce cântau înainte fiecare şi să-mi fac o părere globală despre o trupă care pentru mine a apărut de nicăieri. Dar n-o să fac chestia asta tocmai pentru că aş vrea să vorbesc doar despre ce am văzut/auzit sâmbătă în Gambrinus.
La prima vedere te loveşte lookul solistului: un Billy Corgan reinterpretat în notă Brian Molko cu iradieri à la Marlin Manson. Ar trebui să mai precizez că personal nu am fost atras de estetici (vizuale, cel puţin) atât de dark, dar că în liceu ascultam cu plăcere Placebo. Totuşi, încă mi se par destul de trase de păr apariţiile pe filiera David Bowie deşi cu conţinutul propriu-zis muzical rezonez destul de mult. De aceea o să încerc să mă implic mai mult auditiv şi mai puţin vizual. Şi ca să nu fiu acuzat că fac fashion review termin prin a spune că apreciez această revizitare care, după mine, vine destul de târziu încât să nu fie percepută ca un defazaj, ci mai degrabă ca o încercare de metalimbaj.
Mai multe aici.
Sorry, comments are closed for this post.