Noul filmul regizat de Radu Muntean, Marţi, după Crăciun, a obţinut trei premii la Festivalul de Film de la Gijon (Spania). Povestea nu e nouă şi nici măcar nu surprinde vreo situaţie inedită, dar cu toate acestea stilul sincer şi realismul său au obţinut atât aprecierea criticilor, cât şi a publicului cinefil. Paul, Adriana şi Raluca devin personajele unui triunghi amoros în momentul în care Paul începe o aventură extraconjugală cu dentista fiicei sale. Cinci luni mai târziu, în preajma Crăciunului, se pare că a sosit momentul unei schimbări. În ciuda faptului că nu se poate lăsa de fumat, nici măcar la insistenţele tinerei sale amante, Paul decide că e momentul să se lase de o rutină mult mai îndelungată: căsnicia sa (chiar dacă într-o cu totul altă direcţie, iată că dorinţa Ralucăi – ca Moş Crăciun să-i aducă un “bărbat mai cu voinţă” – se împlineşte). Momentul mărturisirii reprezintă punctul forte al filmului, iar interpretarea Mirelei Oprişor în rolul soţiei abandonate este de o forţă extraordinară. Sau, mai bine spus, nici nu simţi că joacă. Cadrele lungi şi statice, documentând parcă ruperea unei relaţii, pot debusola un amator al filmelor de (mai multă) acţiune, dar măsura în care acestea sunt convingătoare depinde de aşteptările noastre de la însăşi viaţa de zi cu zi: ne dorim sau credem că o să se întâmple ceva care să ne destabilizeze sau să ne surprindă? Sau ştim că zilele vor înregistra doar fluctuaţii minuscule dacă ar fi să le plasăm într-un grafic? Ultima secvenţă din Marţi, după Crăciun este tulburătoare – asistăm la cel din urmă moment de aparentă armonie pentru familia Hanganu, înainte ca totul să se prăbuşească… sau să înceapă. În registrul în care a fost conceput, filmul este o reuşită, dar nu îmi pot opri gândul de la o asemănare cu Scene dintr-o căsnicie (1973), în detaşata favoare a clasicului lui Bergman.