Dacă tot a dispărut peste noapte din program unul dintre filmele pe care îmi doream să le văd (Muzika, 2008), pentru ziua de sâmbătă am mers pe flyerele roz-fosforescent ale lui Kabluey (cadrele cu mascota albastră fără trăsături au fost poate unele dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în ultimul timp, încât parcă mi-aş fi dorit să le decupez din film) şi pe… urechile unui Iepure fără urechi (Keinohrhasen). Pe Til Schweiger (regizorul şi interpretul rolului principal) îl mai văzusem într-un alt film marcă proprie (Barfuss) şi cum nici prima dată nu mă lămurisem dacă îmi place sau nu stilul său, mi-am propus să-l retestez. De departe o poveste destul de clişeică (jurnalistul afemeiat şi insolent care riscă închisoarea, primind în schimb ore în serviciul comunităţii menite a-l “cuminţi”, ce ajunge să se reîntâlnească cu unul dintre “obiectele” utilizate în jocurile sadice din copilărie – tocmai îngrijitoarea de la centrul de zi; o revedere care nu poate veni decât la pachet cu insolita poveste de dragoste dintre cei doi), pelicula reuşeşte pe alocuri prin farmecul câtorva situaţii, dar nici pe departe îndeajuns încât să devină un film memorabil. Dialogul ironico-neconvenţional dintre personaje pare de multe ori forţat şi aglomeraţia de momente tipice comediilor americane, dar în stil german, nu-l transformă în filmul de popcorn şi râsete, iar cu atât mai puţin într-o comedie subtilă cu aromă europeană.

Verdict: Skippable.