Construit pe două planuri, unul în Polonia anilor ’50, celălat în zilele noastre, unul alb-negru, altul color, filmul amestecă genul noir, amărăciunea ironică central-europeană în a-şi portretiza comunismul, pe Bogart şi Arsenic and old lace, toate pentru a oferi o altă faţă a absurdului comunist.

Însă, deşi e o „jucărea” postmodernă agreabilă, intenţia jocului cu Istoria şi istoriile e subminată de faptul că filmul nu reuşeşte să nu se ia în serios până la capăt. Iar punctul în care asta se vede cel mai bine e folosirea didactică a planului prezent, justificabil de nevoia de a lega firele naraţiunii, dar superfluu în economia intregului prin concluziile moral(izante) pe care le propune.

Altfel, câteva scene memorabile – incluzând aproape întotdeauna un portret al lui Marx veghind peste cele mai halucinante situaţii – un plot făcut ca la carte, replici inspirate, ingeniozitate…toate acestea fac din Rewers un film ce merită cu siguranţă văzut.