Exista taceri pline. Momente saturate de sens, care nu ar putea exista altfel decat fara cuvinte. “Ceva frumos, ceva deosebit”. Si astfel de filme exista, cele care lucreaza cu timpul, dezvoltand (sau mizand pe) specificitatea artei cinematografice.

Poveste anodina nu e unul dintre ele. E un film ale carui taceri nu semnifica, o serie de long shots care-ti lasa dureri in spranceana ridicata. Iar asta, inca, ar fi rezonabil, dar se insinueaza apoi si simbolistica amatoriceasca, didactica, plata… lentoarea filmului cenzureaza adjectivele taioase. E plicticos si naiv, sa ramanem la asta.

Subiectul este totul, de la cel mai mic individ, la moartea stelelor. La propriu. Scena necenzurata cu o nastere prin cezariana trebuie vazuta in paralel cu scena supernovei, ilustrata cu efecte speciale… modeste. E vorba despre viata, asa cum doar un adolescent cu jurnal intim ar putea crede ca o poate ilustra.

Nu e de vina vreo interpretare budista a timpului, lumii, vietii, filmului. E doar un esec in slow motion care iti taie tot cheful, cu stangacie scolareasca, fara stridente negative si uniform irelevant.