Va avea premiera naţională vineri, 20 februarie.
O ramă afectată – Cate Blanchett îmbătrînită, pe spatul de spital, fiica ei alături, citindu-i jurnalul scris de Benjamin Button -, o istorisire care urmăreşte să circumscrie cele mai importante evenimente ale vieţii şi să lase învăţături în urmă, o totală lipsă de inventivitate în alegerea reperelor din viaţă şi o povestire, a lui Scott Fitzgerald, mitraliată. Nici măcar ideea de bază a povestirii nu e redată ca atare: nu avem un personaj central care îmbătrîneşte invers, care se naşte un bătrîn în toată firea, avînd cunoştiiţe specifice unei minţi de 70-80 de ani, dar fără o experienţă directă a realităţii, ci un copil care se naşte cu boli specifice bătrîneţii, creşte batrîn apoi începe să întinerească. Bineînţeles, nu trebuia să fie ca în carte, dar e deranjant să vezi că a fost abandonată o pistă suculentă pentru a cîştiga un gram de realism (în ideea că naşterea unui bebeluş e mai credibilă decît naşterea unui bătrîn), de care oricum se alege praful pînă la final. Umorul fin al lui Scott Fitzgerald, tonul scriiturii sale, logica fantastică întegrată în realitate, toate au rămas în paginile volumului Tales of the Jazz Age.
Avem, în schimb, un produs 100% hollywoodian: glamour, efecte speciale de calitate, morală, reciclarea unor evenimente contemporane dureroase (Katrina).
Cronica detaliată poate fi citită pe LiterNet.
Sorry, comments are closed for this post.